sâmbătă, 26 decembrie 2015

Moş Crăciun de la gunoi

-Du-te, te rog, când ieşi, să duci gunoiul. Să nu rămânem cu el în casă în Ajun.

M-am dus. E în spatele blocului ţarcul cu tomberoane. Mi-e destul de silă, mizeria e împrăştiată, nu pricep de ce nu nimeresc oamenii chestiile alea mari de plastic, de nu le poţi rata nici dacă arunci sacii chior, bine plasat, de la distanţă.

Acum ar trebui să găsesc nişte cuvinte, să le pun într-o ordine încât să mă fac înţeleasă. Am dorinţa, nu ştiu de ce, de a împărtăşi, dar nu am putinţa, aşa că pun vorbe la nimereală şi fiecare înţelege ce poate.

Un copil cam de 5 - 6 ani răscolea tomberoanele, urcat pe unul dintre ele. Descheiat la o gecuţă jerpelită, cu un zâmbet de om mare ruşinat, care a înţeles demult că uneori viaţa e mai mult decât poţi duce.

M-am oprit, ne-am privit, apoi am lăsat privirea în jos unde aş fi vrut să mă îngrop.

El a sărit de unde era şi s-a dat, ruşinat, după gratiile ţarcului. Aveam la mine o hârtie de 100 de ron şi nu i-am dat-o. Nu am putut. 

Ţineam o mână în buzunar pe bancnotă şi îmi derulam un monolog cu argumente pro şi contra, deşi simţeam că mă împinge ceva să i-o dau, fără să gândesc. Nu am putut nici să deschid gura şi mi-am văzut măsura. 
Am înţeles limpede cât sunt şi cine sunt. Mi-am derulat firul vieţii în câteva clipe şi am înţeles că sunt o pierdută.

Apoi, nu mai ştiu ce am făcut. M-am trezit alergând. Am smuls din casă ce am prins, o cutie de bomboane, dulciuri, bani, şi am fugit înapoi să i le dau.

În Ajun de Crăciun un copil necăjit îl căuta pe Moş Crăciun prin gunoi. Nu mai era - nici el, pentru că dispăruse în 3 minute, dar nici eu aceeaşi. Cu prostiile de le aveam în mâini am rămas pe loc şi poate că am plâns. Nu mai contează că au trecut apoi două fete cu un copil mic şi mucos, după care am fugit ca o disperată să-mi eliberez mâinile, să le urez sugrumată un Crăciun fericit.

În Ajun de Crăciun, un copil sărman mi-a dăruit cel mai important cadou: o oglindă în care să mă văd cu adevărat. 

Se pare că la gunoi chiar se găsesc chestii de folos.

luni, 21 decembrie 2015

Fobia Crăciunului

Încerc să-mi dau seama ce se petrece cu mine.

În preajma fiecărui Crăciun, mă simt cuprinsă de tot felul de stări cărora nu le pot da nume şi nici nu ştiu de unde mi se trag. Mă ia câte un plâns parşiv care nu se manifestă, lacrimile nu vor să cadă afară şi mi se adună într-un gol pe care cred că-l am demult căscat în interior. Poate din copilărie mi se trag stările astea ciudate, dar nu cred că am raţiuni reale. Ştiu poveşti cu oameni traumatizaţi, îndureraţi, bolnavi, nevoiaşi, iar eu am fost întotdeauna bine. Deci nu e cazul meu, slavă Domnului pentru toate.

Cu toate astea, simt în zilele dinaintea Crăciunului un soi de presiune, o forţare, o falsitate pe care încerc să o ţin departe de mine, dar care tot mă îmbrăţişează abuziv. Nu cred că mă afectează frenezia de cumpărături cu pierderea sensului Sărbătorii; pe aia o ignor cu succes. Eu cumpăr asumat să dăruiesc, convinsă că voi fi un mag în Ajun pentru Pruncul Hristos ce se va naşte în cei pe care îi iubesc. Deci, nu sunt în căutarea sensului pierdut.

Atunci, ce am?

Mă panichez când mă simt împinsă spre un „să ne bucurăm” cu orice preţ. Cu orice fel de manifestare. De fapt, nici nu cred în nimic ce se poartă exagerat. Glumele celor mai amuzanţi oameni ascund cele mai adânci dureri. Nu ne tăiem venele, dar măcar sinceri putem fi...Şi apoi, poate nu vreau, frate, să mă bucur. Cel puţin nu vreau să fac zgomot când sau dacă mă bucur.

Vreau să trăiesc surpriza bucuriei subtile, dacă va veni de la sine, fără să mă simt handicapată dacă nu îmi trâmbiţez la gard preaplinul. Încerc să-l las pe Hristos să mi se nască în mizeria mea de inimă, nu pot face asta pe gălăgie, pe agitaţie, pe fugă. Nici la wc nu pot să fac nimic dacă stau unii la uşă să mă încurajeze, să se bucure pentru mine, cum să pot să las să se nască în mine Liniştea şi Bucuria pe un aşa haos? (exagerez nepotrivit, dar asta a fost prima comparaţie de mi-a venit în minte).

Când eram mică, de Crăciun, momentul pe care îl aşteptam cel mai mult era să plece Moş Crăciun. Venea vecinul de la 9, abţiguit bine pentru că stăteam la 8 şi o luase de la parter cu umblatul pe la copiii cuminţi, era omenit de părinţi, şi la mine ajungea cleşti. Îi ziceam o poezie, două, un colind (îi eram simpatică pentru că eram uşor sâsâită ca fetiţa cu salamul săsesc), luam jucăriile şi mă băgam cu ele sub brad. După ce îl cinsteau şi ai mei cu vin sau cu tărie, pleca şi venea repede timpul să mă bag la somn.

Mă băgam şi aşteptam să-mi adoarmă părinţii (stăteam cu ochii închişi, mă prefăceam că respir ca în somn cu orele) şi mă furişam apoi în sufragerie, sub bradul împodobit.

Atunci se întâmpla ceva magic. La lumina instalaţiei de pom stăteam sub brad întinsă şi încercam să-i privesc vârful. Mirosul de brad, globuleţele, ornamentele, liniştea, jucăriile de lângă mine mă făceau atât de fericită, încât nu mai ştiam de timp, de mine, de nimic. Mi se lăsa o bucurie cu lacrimi şi nu ştiam ce să fac cu ea. Stăteam sub brad şi plângeam în linişte. Era momentul meu. Moş Crăciun, pentru că nu mi se vorbea prea mult de Hristos, îmi lăsa noaptea bucuria de a fi, pe care nu ştiam să o numesc aşa, dar negreşit o pierdeam.

Acea bucurie am tot căutat-o an de an, sub brad. Chiar şi în Crăciunul în care mama lucra şi tata era plecat din ţară, tot la muncă. Amândoi, pentru mine, cea rămasă acasă singură. În acel Crăciun am început să scriu. 2002. Nu am găsit bucuria din copilărie sub brad, dar am găsit beţia scrisului.

Asta fac şi acum. Scriu şi caut bucuria cu lacrimi de sub brad. 


Poate că asta păţesc în perioada asta, poate de asta mă simt atât de ciudat: mi-e frică să nu treacă şi Crăciunul ăsta fără bucuria tainică de sub brad sau fără să mi se nască Hristos. 
Sau poate că pur şi simplu sunt o dubioasă.

marți, 24 noiembrie 2015

Iubita mea şi haimanaua mea

Ţi-s lacrimile adormite-n hăul ochilor căprui,

Iar irişii din jurul lor se coc la asfinţit - două gutui,

Acre şi tari în toamna timpurie, dulci în peltea.

Şi-acum să-mi spui tu mie, scumpă haimana,

De ce n-ai două mere amărui ca zâmbetul

Ce uneori ţi se aşterne în amintirea nu-ştiu-cui?

Nici nu le văd, dar mi-e destul şi nu mă văd sătul

Oricât aş vrea. Hai, spune-mi dumneata,

Ce-ţi face inima să bea tot lapte cu venin amestecat,

De frică mi-e să-ţi spun cum te-am visat?

Sau cum să nu mă las alunecat în greu păcat,

Când lesa tu ţi-o laşi aiurea-n în calea mea?

Ţi-e simplu să îmi zici „nu te uita”, dar

Poate omu-n drum a te lăsa atât de cuminţică şi de rea?

Te văd, iar timpul şi tot ce am mai scump, dispar.

Crezi tu că poţi lipi la loc cu-n blând scuipat

Tot ce-ai strivit sau tot ce-ai destrămat?

Explică-mi mai precis sau chiar voalat

De ce te caut condamnat să te tot văd şi tot să-mi fie dor?

Sau cum să mă adorm ca să te uit uşor,

Când te găsesc şi-n lacrimi şi-n lichior?

Dac-aş putea strivi în palme rănile privirii

Tale atâta de cuminţi şi de perverse

Ce chinuie şi-obligă ca alte lacrimi să se verse,

Pe dinăuntru te-aş zidi, ca pe o altă o ană-ntr-un palat

Şi-aşa într-o legend-ai dăinui şi nu în mintea mea.

Ia zi, unde să fug şi ce

Îţi plimbă mâna delicată pe-a mea încheietură grea,

De uit cine am fost şi cine-aş fi,

Şi cum ar fi dacă o vreme de o viaţă te-aş iubi?

Iubita mea şi haimanaua mea.  

joi, 12 noiembrie 2015

Un preaplin, în gol

La o durere neaşteptată de suflet, oamenii reacţionează aşa cum nu ştiu că pot reacţiona.

Află lucruri noi despre ei, despre cei de aproape, deschid dosare cu procese de conştiinţă, încearcă să le rezolve, până nu e prea târziu. Iar pentru mine nu e niciodată prea târziu, atâta vreme cât suntem în viaţă; uneori şi la o lungă vreme după moarte, tot nu e prea târziu.

Nu asta e problema, e bine să mai crăpăm din când în când oglinda pe care o ţinem invers, să nu ne amăgim chiar până la capăt, să nu pierdem tot ce am fi putut trăi dacă am fi ştiut la timp că suntem uneori 
uşor morţi. 

Problema e că după plânsul de durere se lasă liniştea negreşit, şi nu mereu ştim ce să facem cu ea.

Mai exact, despre mine am vorbit până acum, habar n-am despre ceilalţi oameni, oricât de insistent i-aş întreba.

Eu, de obicei, în liniştea de după plâns făceam gălăgie, să nu mă mai aud, să nu mi se mai nască vreun “de ce” prostesc, pe care nici eu nu-l credeam până la capăt. De obicei.

Acum scriu ca să nu mai fac gălăgie vorbind şi să pun mobila altfel în casa fiinţei mele.

Timpul nu-l mai pot da înapoi, nu mai pot spune “te iubesc” mereu cui şi când vreau, iar în gând m-am săturat să fac declaraţii de dragoste.

Acum, după plâns, am pus o baterie unui ceas stricat, ce ticăie în gol. Asta am simţit să fac şi încă sunt fascinată de ce îmi provoacă.

Limbile nu i se mai mişcă, dar sunetul încă îl scoate, ca un om care nu mai ştie cine e, dar îşi continuă viaţa.

Secundele trec, îl aud obsedant, dar mă liniştesc de câte ori mă uit la ceas şi văd că mă minte cu voia mea, precis de fiecare dată: e mereu ora 18.00. 6 sau 18.00.

E forma mea de a ţine timpul în loc, deşi ştiu că e o iluzie, şi am nevoie de minciuna asta, am nevoie să cred că mai am timp, că mai există un “mâine” la care să sper, în care să fiu mai aproape de cine sunt fără să ştiu.

Nu pot dormi cu ceasul în cameră, mă enervează teribil sunetul limbilor de ceas ce înaintează în gol ca mine în perioada asta a vieţii, dar îl las în sufragerie pentru când vreau să mai aflu cât e timpul.

Ceasul ăsta stricat mă duce cu gândul la Veşnicie, pentru că acolo vreau eu să mă ducă şi mă motivează să nu cumva să adorm fără să mă rog măcar exterior dacă nu trăitor, fără să citesc ceva, fără să scriu măcar un rând, fără să ascult ceva nou sau ceva ştiut, fără să mă gândesc la cei iubiţi ai mei cu care am fost binecuvântată de Dumnezeu. Făceam cumva toate astea şi înainte, dar nu erau chestiuni de viaţă şi de moarte. Acum sunt.

Nu mai am putere să trag o dungă de culoare pe pânză, dar măcar mă gândesc că zilele astea mă voi aşterne pe-o pânză şi nu mă voi ridica de pe ea până nu rămân acolo, în culori şi-n forme.

Nu am voie să uit ce mă bucură, nu am voie să mă irosesc aiurea.

Am pus o baterie la un ceas stricat să îmi amintesc ce urlă în mine în ultima vreme: 

Nimic nu îmi va justifica existenţa înafara dragostei pe care o dăruiesc! 
Nimic nu îmi va justifica nedăruirea din ceea ce am sau din ceea ce sunt! Nimic nu iau cu mine, nimic nu las cu adevărat, înafară de ceea ce trezesc în oameni!

Numai dragostea dăruită poate fi o declaraţie de avere şi un testament, atunci când ne vine rândul să plecăm de-aici! Amin.

marți, 27 octombrie 2015

Cam cum am fost iubită

Am tot povestit cum am iubit. Cât am iubit. Poate şi pe cine. Codat, cifrat, ermetizat, cu frică să recunosc răspicat.

Nu ştiu dacă pentru a mă proteja sau pentru a-i proteja, pentru că unii dintre ei, săracii, habar n-au avut. De ce să-i bulversez acum, când nu mai contează? Am ameţit chipurile şi întâmplările, le-am amestecat cu imaginaţia sau am tăcut când am trăit câte ceva de nepovestit. Până nu foarte demult, înţelegeam dragostea greşit. Aveam senzaţia că pentru dragoste trebuie să lupt, că dragostea trebuie câştigată, că trebuie să o cuceresc. Să mor pentru ea, dacă e nevoie, doar să o pot trăi (credeam în „trebuie” şi-n toţi fraţii lui de rahat).

Prostii.

Am povestit tot felul de amintiri cu cei cărora le-am dăruit atenţia, timpul, dragostea, admiraţia, trupul, energia, lacrimile de fericire sau de durere, dar nu prea am vorbit de cei care m-au iubit. De cei care l-au înţeles perfect pe Mişu când spunea „La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea-/ Tu nu m-ai înţeles.”

Şi chiar nu i-am înţeles pe cei care m-au iubit mai mult decât aş fi putut eu iubi, ca o nebună, încă vreo câteva vieţi puse cap la cap.

Am fost iubită frumos, adevărat, curat. În funcţie de fiecare vârstă prin care am trecut. Am fost admirată şi respectată, purtată pe braţe să nu cumva mă dezmembrez, în mintea lor fiind cea mai fragilă fiinţă vie.

Mi-ar fi plăcut să mă pot vedea vreodată cu ochii lor, cu ochii celor care m-au iubit de-a lungul vieţii, dar pe care eu nu i-am iubit.

Dar nu. Nu m-am văzut, şi nici pe ei nu i-am văzut mai mult decât ca pe prieteni, colegi, amici.

Nu am ştiut niciodată să mă port atunci când m-am trezit cu câte-o dragoste în braţe, cu câte-o mărturisire din senin, m-am panicat şi am aruncat-o neîndemânatică, scuzându-mă că atât eram la acel moment. Toţi au fost şi sunt nişte oameni extraordinari, care ar fi meritat, dar poate că eu nu i-am meritat.

Adevărul e că am fost mereu prea concentrată să iubesc şi să ofer, decât să primesc şi să mă las iubită. N-am avut linişte, pentru că ar fi presupus să aflu cine eram.

Am fost, în schimb, superficială. Egoistă. Politicoasă şi rece. Uneori, crudă, sub masca unei cumsecădenii care, unui connoisseur, i-ar fi mirosit a minciună şi-a rahat, dintr-o privire. M-am prefăcut, şi poate că am fost, deficientă, oarbă şi surdă, sperând să le treacă.

Mi-au fost scrise poezii pe care, proasta de mine, le-am şters sau le-am aruncat, pentru că le-am promis că voi face asta, după ce au înţeles că nu pot să-i iubesc aşa cum şi-ar fi dorit.

Am privit o lună plină pe malul unui râu şi am fost condusă apoi respectuos acasă, dăruind o sărutare pe-un obraz.

Am fost îmbrăţişată şi privită ca o nepământeană, de mai aveam puţin şi chiar începeam să-i cred c-oi fi fost.

Am purtat lungi discuţii prin sms-uri fără să ştiu iniţial cine e autorul frumoaselor gânduri, dar l-am îndepărtat când am aflat cine era...pentru că nu m-am îndrăgostit suficient de mintea lui.

Am fost cerută în căsătorie de acelaşi om de mai multe ori şi niciodată nu l-am luat în serios, am râs şi viaţa a mers mai departe.

Am primit flori şi mici obiecte, cu sens, din suflet dăruite. Unele dintre ele mi-au fost cerute înapoi, la furie şi la disperare, cu ameninţări de sinucidere şi alte drame, de n-am dormit nopţi la rând asigurându-mă că nu face vreo prostie.

Aşa de multe gesturi şi cuvinte, simple şi pline, am primit, iar eu n-am ştiut ce să fac cu ele, oricât de rău mi-a părut. Oricât de mult am încercat să iubesc la fel, înapoi. N-am putut.

Cred că dragostea lor, a celor pe care nu i-am iubit, mi-a dat putere să-i iubesc, la rându-mi, pe cei care nu m-au iubit.

Şi dacă vreunul dintre ei citeşte aceşte rânduri, mi-aş dori să mă ierte şi să ştie că NU am uitat nimic. Că păstrez toate amintirile cu grijă şi cu smerenie. Că sunt recunoscătoare.

Azi ştiu că totul s-a petrecut aşa cum fiecare dintre noi avea nevoie să se petreacă.

joi, 15 octombrie 2015

Ana

Nu am mai dormit cu ea de vreo zece ani.

Din ultima excursie în care am fost în liceu, deşi atunci nu am dormit numai cu ea, ci la grămadă, iar ea doar s-a nimerit lângă mine. Apoi ne-am foit până am ajuns o masă de mâini şi de picioare, mai multe decât dacă ai fi numărat oamenii.

Acum a venit la mine, nu ne-am mai văzut de mult timp, nici nu am vorbit des, dar am rămas colege de bancă şi prietene. Deşi de fiecare dată parcă încercăm să aflăm dacă ne mai aflăm pe aceeaşi sârmă. Ne aflăm.


Pe-atunci ne spuneam că dacă una din noi două ar fi fost băiat, ne-am fi căsătorit. Aşa înţelegeam noi că ne iubim şi eram, pe rând şi prin rotaţie, haosul şi echilibrul. (numai cu ea şi cu Sânziana, pe care am întâlnit-o mai târziu, am simţit că-mi pare rău că sunt fată. Apoi am iubit fără păreri de rău de-astea).

Ne muşcam de cap, împărţeam pachetul din pauza mare, jucam cărţi în ore, râdeam spasmodic fără motive reale, tot în timpul orelor.

De exemplu, îmi amintesc perfect de un 1 iunie la şcoală, la ora de chimie, când Ana mi-a spus că de ziua copilului, bunica ei i-a luat atlasul geografic. Şi nu i l-a mai dat. Am râs pe tema asta puerilă ca două imbecile, să murim aproape, salvate literalmente de clopoţel.

Mai vorbeam şi de tipuri de c*cat, de-i oripilam pe băieţii din banca din faţă, şi din laterale. Făcusem pe atunci chiar şi-o listă, pe care o tot completam. Cu toate astea niciun profesor nu ne-a despărţit. Cred că toţi au înţeles că au nevoie de noi, în formula asta.

În noaptea asta a venit la mine şi m-a rugat să dorm cu ea. L-am lăsat pe-al meu să doarmă singur şi m-am pus scândură lângă ea.

Aş fi luat-o în braţe, i-aş fi răsucit pe degete şuviţele ondulate, dar nu am ştiut cum să fac asta, când eu nu ştiam decât s-o muşc de cap. Iar acum chiar nu mai era cazul.

Am respirat în linişte puţin apoi ea mi-a luat o mână şi mi-a odihnit-o pe umărul ei stâng, iar capul şi l-a sprijinit pe colţul umărului meu.

Atunci am ştiut că pot să-i greblez creierul, devenind în jumătatea care era lângă ea adolescenta îndrăgostită irecuperabil de un tip nepotrivit, iar în cealaltă, eu. Mai goală de mine ca oricând.

luni, 12 octombrie 2015

Lecţie de şofat

Am fugit de-acasă pentru câteva ore.

Am stat în parc, sub un pod, furioasă pe mama, până când am observat că unu’ se lăb*ia pe pod, uitându-se la mine. Atunci am vazut că plecasem în papuci de casă, într-o rochie urâtă şi scurtă, peste care am tras în grabă o geacă de blugi. I-am arătat degetul mijlociu la*agiului şi m-am pus iar pe bocit.

Se însera şi era un apus de pictat, şi mi se părea că iar nu se află unde trebuie un regizor şi-un cameraman, când eu eram aşa de naivă, ca o ceapă, sub un pod, plângând, iar în râu picura din când în când un strop de viaţă, din prelungirea mâinii animalului. Ireal moment.

Începeam să-mi dau seama că nu am avut un motiv serios să fug în papuci de casă de-acasă, că şcoala de şoferi, la care mă înscrisese mama fără să ştiu şi fără să vreau, nu era cel mai rău lucru de mi se putea întâmpla, încât să stau ca proasta sub un pod şi să fiu pretext de la*ă.

Mă buşea râsul, când nu-mi venea să vomit. După o vreme mă hotărâsem să ridic iar privirea şi să-l aplaud pe cretin, dar din fericire, dispăruse.

M-am ridicat şi am luat-o la fugă spre casă cu papucii în mână, ca pe uliţele satului, de sărea colbul în urma mea. M-am oprit aproape de blocul meu, dar când am văzut că era completă echipa de babe „radio şanţ”, am sărit elegant gardul spre curtea şcolii şi m-am aşezat, fără să ştiu, nu departe de o movilă de rahat.

Acolo am realizat că mă înfuriasem pe propria neputinţă şi din frică. Nu îmi doream să învăţ să conduc pentru că mi-era teamă că nu voi fi o şoferiţă bună. Pentru că în mintea mea eram un pericol public şi-mi imaginam că mie îmi vor sări în faţă oameni, câini, copii, că voi încurca pedalele, că nu voi aprecia distanţele, că nu voi putea depăşi maşinile niciodată, că nu voi şti să semnalizez, şi nici să urmăresc semnele de circulaţie. Tot felul de scenarii apocaliptice, cu mine la volan, toate din mândrie. Nu mi-aş fi permis să dau greş, să constat că nu pot.

După ce mi-am recunoscut frica şi neputinţa, am început să simt mirosul de rahat. M-am ridicat de-acolo şi m-am dus direct acasă, unde mama mă aştepta plânsă şi speriată. I-am cerut iertare, dar ea mă înţelesese şi mă iertase din clipa în care am ieşit pe uşă.

A doua zi de dimineaţă, după prima şedinţă de şofat, am constatat că îmi place şi că voi putea face asta, ca în finalul tuturor orelor de condus instructorul să-mi zică: „conduci mai bine decât orice băiat de l-am avut la şcoala”.

Îmi venea să-i spun că are repere mărunte, pentru că nu a cunoscut-o pe mama la volan, dar m-am mulţumit să accelerez pentru încă o tură prin oraş. 
  

sâmbătă, 10 octombrie 2015

Mămuţa

Priveam printre scândurile gardului şi „mă trăgea curentu’” când la un ochi, când la celălalt, de câte ori o urmăream pe furiş, fumând, pe Mămuţa. 


Nu fuma decât când era singură, deşi toată familia ştia, iar ea chiar nu se ascundea, doar că pur şi simplu nu îi trebuia o ţigară decât atunci când îşi găsea un moment de singurătate. Rula şi pleca departe sau aproape, unde voia ea. În gând. 

Eram fascinată de ea fumând, mai ales că aveam senzaţia că doar eu îi ştiam secretul. 

Ţinea ţigara bărbăteşte, sau cel puţin aşa credeam eu că poate ţine un bărbat ţigara, şi când trăgea în piept aerul buruienos, devenea o cucoană de la oraş care fumează ţigarete lungi şi care este curtată de mulţi cavaleri. 

Înţepeneam după gard şi îi înregistram privirea aruncată departe, gesturile delicate în ciuda corpolenţei. Pe un scăunel, în spatele casei, fuma o principesă dezmoştenită, pentru că a ales să se mărite cu un haiduc. Sau fuma o cântăreaţă faimoasă, fugită din ţara ei, din raţiuni politice. Sau fuma Mămuţa, o femeie extraordinară, simplă şi puternică. 

Mult mai târziu m-am apucat de fumat, şi la fiecare ţigară, chiar şi când nu conştientizez, mă gândesc la mămuţa, la cavalerii ei care nu au curtat-o niciodată, la regatul şi la cariera pe care le-a lăsat pentru o viaţă curată, la ţară, devenindu-mi bunică.    

marți, 6 octombrie 2015

Ferea

Mirele mă invită foarte drăguţ pe ringul de dans, cu o privire de „hai, poate ai baftă de data asta”, la aruncatul buchetului de către mireasa lui. Îi zâmbesc. Mă ridic şi mă târâi vioaie, să nu le fac supărare.

La nunta vară-mii o gagică mi-a sărit în faţă, ca un copil în faţa maşinii, şi mi-a suflat buchetul care ajungea la mine. Prima privire de satisfacţie mi-a aruncat-o mie, şi abia apoi iubitului ei, care a transpirat instant.

Cu o nuntă mai devreme, la acelaşi moment am trăit tot o situaţie incertă, dar am convenit că aşa a fost să fie, propunându-mi să mă antrenez şi să sar în şpagat ca Badea, la nivelul dinţilor, cu următoarea ocazie.

Deci m-am dus descumpănită, pentru că nu mă antrenasem, şi după ce am băgat în faţă o tipă mai scundă decât mine cu un cap, să nu fie o competiţie neloială, am purces să mă aliniez.

Mireasa nu a numărat, nu a anunţat, doar a aruncat. Buchetul a zburat, şi am apreciat greşit distanţa încât am avut senzaţia că m-ar fi lovit ca-n filmele cu proşti, direct în sfeclă, în timp ce treceam să mă aşez. 

Aşadar, m-am ferit elegant şi buchetul a aterizat la colega de liceu a miresei, nu înainte de a fi schimbat cu ea o privire în care ne-am spus: „ia-l tu”, „ba tu”, „pe mă-ta, ai 30 de ani şi gagiu”, „bine, bitch, merci”, „să-ţi priască, da' îmi eşti datoare”.

Acum dilema mea e că nu ştiu dacă am sechele, dacă am instincte bune (de apărare), sau pur şi simplu sunt o dudă speriată (de obiecte zburătoare).

marți, 22 septembrie 2015

Femeia şi feribotul

Încadrată de geam, într-un semi-contre-jour, părea un tablou. O pictură 3D. Părea vie, pentru că era vie, dar stătea de parcă doar părea.

Valurile loveau degeaba în gândurile ei, pentru că nu le topeau, iar ea ţinea liniştită, în palme, o ceaşcă de cafea şi privea pe geam. 

Afară iarnă, înlăuntrul ei, apus. 
O bănuiam că s-a aşezat intenţionat aşa acolo, singură şi frumoasă, că intenţionat priveşte pe geam, că dinadins pare să aibă vreo patruzeci de ani şi nişte dureri ascunse. Era discretă ostentativ, de să nu o mai uiţi.

Eu nu mai dormisem de vreo mie şi ceva de ani, nu puteam adormi de atâta oboseală şi mi-era frică să mă ridic de pe canapea, să nu cumva să cad şi să stric tabloul. Aşadar, am rămas toată călătoria să o privesc.

Mă întrebam atunci ce-o fi trăit de mă simţeam atât de aproape de ea, dar acum nu mai contează nici la ce se gândea, şi nici dacă era minunată în mod intenţionat.

Contează că în clipa în care a aşezat ceaşca goală, ca o inimă bolnavă, pe măsuţă, aceasta s-a transformat într-o scoică, feribotul într-o plută, iar eu într-o femeie cu o ceaşcă de cafea în palme, ca o scoică în care a crescut, în loc de-o perlă, o inimă bolnavă.

miercuri, 15 iulie 2015

Intuiţie feminină

Să ştii că a trecut deja prea multă vreme

De când mă mint parşiv că te-am uitat,

Şi ce-am mai slab şi sugrumat încă se teme

Că veşnic voi rămâne prost şi neschimbat.

Tu ai acelaşi zâmbet larg şi blestemat,

Iar ochii ţi-au rămas mercur sălbatic,

De parc-acum un termometru vechi

Pe chipul tău frumos tocmai s-a spart.

Şuviţele îţi stau la fel, perfect rebele,

Iar totul parcă-ţi şade-n ciuda mea

Şi-ntreaga mea fiinţă în surdină geme,

De dorul tău. Beau şi citesc poeme,

Dar gura mea refuz-a te chema.

Topite gândurile toate îmi putrezesc

În colţul minţii părăsite şi strigă după gura ta,

Ce-a înghiţit insulta infinită a

Adevărului plesnit, nesăbuit,

Aiurea aruncat în vânt sau la şosea.

Şi-aud şi-acum aievea vocea ta,

Iar când adorm îţi caut mâna ce cu lene

Pe braţu-mi stâng, nehotărâtă, se plimba.

N-am loc în viaţa mea de tine

Şi nimeni n-are loc în viaţa mea,

Pentru că eşti de-a-ntregul şi de-a valma-n mine.

Las noaptea geamurile larg deschise

Sperând că în curând vei dispărea,

Iar inima mi-o-nchid şi trag oblonul

Să nu se odihnească nimeni peste ea.

Vorbesc puţin sau chiar deloc

Şi fiecare gest mi-e chinuit,

De nu mai ştie nimeni, niciodată,

De mai sunt viu sau dacă am murit.

Calc greu pe amintiri mai vii decât prezentul

Şi creşte-n mine dorul să ucid

Tot ce mă ţine suspendat

În tine şi-n tot trecutul nostru adormit.

Mă-ntreb întruna ca dementul

De ce-am greşit.

Sau cum de m-am predat.

Tu ştii că mă reneg că te-am rănit,

Şi ştiu că, din păcate, m-ai iertat,

Să poţi uita ce-odată a contat.

De-atunci eu numai om nu mă numesc.

Am plâns în mine când mi-ai spus că pleci,

Dar am tăcut, căci eu pe mine, la ocna grea a neiubirii,

Pe viaţă m-am sortit şi condamnat,

Să te iubesc. Continui să greşesc;

Rămân al tău pe veci,

Cel prost şi vinovat.


sâmbătă, 11 iulie 2015

Tu fără tine

Era o iarnă grea şi murise bunicul meu din partea mamei. „Bunelu’” pentru mine, „nea Gică” pentru sat.
Nu am mers la înmormântare pentru că în seara acelei zile aveam un spectacol demult programat. „Îndrăgostiţii”, comedie. 

Lumea râdea în sală, aplauda, iar eu abia mă târâiam prin culise, cu gândul la el, la mama, la cei iubiţi ai mei dintre care lipseam. Însă, de cum păşeam pe scenă, înviam. Explodam. Eram un foc molipsitor pe care îl aţâţam cu ai mei colegi, mă bucuram din toată inima să fiu acolo, şi jucam pe viaţă şi pe moarte. Ardeam. 
Mi-am zis că în acea seară voi fi şi mai minunată pentru el, ca şi cum ar fi fost în sală. Nu apucase să mă vadă în vreo piesă, dar era tare mândru de mine. Aşa se mai lăuda în sat, că nepoata lui e actriţă, de parcă eu eram bolnavă şi totuşi trăiam (poate că eram). Mi-aş fi dorit să fi ştiut din timp când pleacă, să mai stau de vorbă cu el, pentru că de Sărbatori în acel an am fost cam pe fugă, şi eram, în general, ocupată cu facultatea, cu spectacolele...
Dar nah, cine ar fi bănuit că un om ca un munte va muri ca o pietricică în praştie?
Atac de cord. Pe-atunci Teatrul era Dumnezeul meu, iar bunicul meu s-a dus la cea mai importantă Audiţie.

Eu, o gâscă născută talent, murită speranţă. La cuvântul „prostie”, în dicţionar, propun să punem o poză cu mine.

Nu ceea ce simţeam eu era Durere, nu drama, nu poezia şi prostia din capul meu erau reale, ci eu să fi fost acolo. Să fi fost alături, pe bune, lângă ai mei, aia ar fi contat, nu „vitejia” mea artistico-fantastică. Pentru că oamenii trăiesc şi mor, dar ţin de cald între timp. Îţi sunt sau îţi devin părinţi, copii, bunici, fraţi, prieteni apropiaţi. Oamenii ăştia durează mai mult decât aplauzele cu tot cu spectacol. Decât vor scrie ziarele după moartea ta, oricât de faimos poţi deveni. Că mai mult decât om nu ai cum să fii pe pământ (Hristos a fost şi-a plecat demult).

Moartea e pe bune, se trece dincolo cumva, fie că vrei să crezi sau nu, şi ce contează e că omul nu mai e om în urma ei. Dispare. Şi moartea doare, fie ca e a ta, fie că e a altora. Şi moartea mai poate fi şi încă din timpul vieţii pe tot parcursul ei, fără să se numească metaforă.

Dar Teatrul rămâne....e teatru şi fără tine. Şi continuă sa fie şi dacă lipseşti să-ţi îngropi morţii, insa Tu fără tine nu mai eşti.

Da, angajamentele se respectă, dar atitudinea faţă de ele spune ceva despre tine. Fie, despre mine, că nu ştiu despre alţii.

Eu atunci nu am mers la înmormântarea lui Bunelu’, pentru că am ales să nu merg. Nu am vrut să suport consecinţele, m-am iubit mai mult pe mine în teatru, decât familia din care am plecat. Atunci nu am vrut să ştiu că Teatrul în sine nu va fi mereu lângă mine şi că nici n-am nevoie de el când voi muri, ci de oameni. De familie şi de prieteni (şi în cazul meu nu prea se găsesc în teatru).

Atunci am contat eu şi-atât. Mi-am pus apoi durerea pierderii ca pe o medalie într-o luptă inexistentă şi cu o falsă jertfelnicie pe altarul artei, am privit lumina reflectoarelor ca pe lumina taborică şi-am suferit. A proastă.

Dar ia zi, Diana, cum îţi sună ţie scurmetrajul ăsta:

O femeie conduce prin nămeţi şi viscol, singură, purtându-l pe taică-su’ mort pe bancheta din spate. E nevoită să-l ducă acasă, pentru că altfel ar fi trebuit să-l ţină la morgă vreo două zile şi apoi să plătească şi „externarea” lui. A făcut tot ce-a putut împreună cu cei de pe salvare să-l ţină în viaţă, dar el a plecat zâmbind, uitându-se la o fotografie de-a nepoatei lui. Femeia riscă tot, dar îl duce acasă la el, de unde acesta va pleca pe deal, lângă soţia lui.
Pe drum, femeia nu plânge, pentru că nu vrea să pară dubioasă, pentru că nu vrea să fie oprită de poliţie, şi pentru că vrea să rămână atentă la drumul greu, aproape blocat. Mai e şi furioasă pentru că nu a apucat să-i spună tot ce a durut-o, nu a apucat să-l ia de guler şi să dea cu el de pământ, metaforic vorbind, pentru că cei doi, toată viaţa lui, au avut meciuri mari, pe măsura dragostei ce i-a legat. Ar vrea să urle, dar conduce în tăcere, poate şi pentru că îi e puţin frică să nu-l supere pe mort.
Deci avem pe femeie durere, frică, furie, frig, singurătate, risc, periculozitate, iarnă grea, toate înnăbuşite. E limpede şi calmă până în seara în care se întoarce acasă la ea, după înmormântarea tatălui ei. Fata ei e departe şi ocupată.
Atunci femeia se ghemuieşte într-un colţ de canapea şi plânge până adoarme. A doua zi merge la muncă.


Deci, foarte pe scurt:

Nu te minţi pe tine că nu te poţi da afară din casă când te prinzi.
Dacă teatrul sau arta sau ce faci tu nu te zideşte, e degeaba. Trăieşti rece şi răceşti. (că mort oricum vei fi rece).
Dacă în viaţă nu îţi dai voie să iubeşti, dă-ţi două palme, să nu-ţi dau eu. Nu pot spune ceva inteligent, când omul se încăpăţânează să fie chior şi prost, în acelaşi timp.

Hai că m-am enervat. Ai grijă la ce trăieşti.

vineri, 10 iulie 2015

Nimeni Jacek

Pe o străduţă, undeva în Barcelona, îmi căutam cuvintele în lexicul britanic, ajutată de o carafă de sangria, alături de Fritz. Când nu le găseam, mă ajuta el. În poloneză. 
Ne sprijinea un geam de sticlă, spatele, şi o scară de beton, fundurile. 
Student la Filosofie: suflet mare, creier terci, eram pe aceeaşi lungime de undă. În timp ce vorbeşte, dar şi când tace, cu sau fără ochelari, îmi spun că seamănă foarte mult cu unul din puştii din „Dead Poets Society”, sau foarte puţin cu actorul din „The theory of everything”, sau cu un actor necunoscut, care încă nu a fost distribuit într-o producţie mare, dar care va fi foarte apreciat. 
Vorbim chestii serioase, de alea de se povestesc doar străinilor, pentru că nu credem cu adevărat că ne vom mai revedea vreodată, şi vom putea trăi ştiind că amintirile noastre sunt în siguranţă.
I-am zis că s-ar putea să scriu ceva despre el, cu modificări, cum fac de obicei, şi mi-a răspuns serios că mama lui deţine o editură în Polonia. Am zâmbit apoi amândoi de absurditatea gândului de l-am avut în acelaşi timp. La cei 23 de ani ai lui, Fritz e înalt, şi chiar isteţ.

Fragment din discuţia cu el:
- Ce crezi tu despre taică-miu?
- Despre el, nu ştiu, poate că e un tip rece. Sau poate tu l-ai perceput ca fiind rece. Îmi pare că eşti foarte apropiat de maică-ta, dar că ai mare nevoie de dragostea lui.
- Da? (victorios) Ei bine, eu nu l-am cunoscut niciodată pe taică-miu. N-a murit, sau nu ştiu între timp ce s-a întâmplat, dar atunci, înainte să mă nasc, a plecat.
- Păi înseamnă că am simţit bine. Indiferent de motiv, prezent sau absent, tu în tot acest timp ai avut nevoie de el. Ai vrut să-l cunoşti în primul rând; eşti încă flămând de dragostea lui şi furios pe el, în acelaşi timp.
- Nu. Nu cred. Nu mai contează. Tata e doar un concept pentru mine. Mama m-a crescut singură, şi a avut grijă să nu simt lipsa prezenţei masculine prin fiecare din prietenii ei. Aveau program să ieşim în parc, să se joace cu mine, să mă ajute la lecţii, mai târziu. Veneau la ziua mea. Oameni faini, prieteni buni, mereu în mişcare, mai ales că îşi întemeiau familii între timp şi nu mai reuşeau să-şi menţină constant promisiunea faţă de maică-mea. Dar nu dispăreau de tot...
- Cum a făcut taică-tu.
- Da. Nu. Unii erau simpatici, alţii antipatici, iar pe alţii nu mi-i amintesc. Dar au fost. Atâta doar că nu le ziceam „tată”. Mi-amintesc bine, însă, de Jacek. A murit acum zece ani, era tânăr, avea 46 de ani. Atac de cord. Cred că el a fost un om care m-a marcat. Poate că da, poate că mi-aş fi dorit ca tata să fi fost ca el. Un om extrem de generos, de cald...
- A fost cu mama ta?
- Nu. Zicea că lui îi e frică să se îndrăgostească, şi pe termen lung, să iubească. Nu era sigur că poate rămâne constant în decizii odată ce le lua, dar în buzunarul interior de la haina din cuier i-au găsit o cutie cu un inel de logodnă. Nu se ştie pentru cine era. (tace puţin, parcă îşi spune în gând „poate era pentru mama”). Înainte cu o săptămână de a-i sta inima, murise un scriitor polonez foarte apreciat. La înmormântarea ăluia fuseseră peste 200 de persoane, oficialităţi, presă...la înmormântarea lui Jacek nu am vrut să merg, dar mi-a povestit mama că erau peste 600 de oameni. Ea a mers însoţită de o colegă, şi aia, şocată să vadă atât de mulţi oameni conducându-l la groapă pe Jacek, a întrebat-o „Dar cine a fost omul ăsta?”. 
Iar mama i-a răspuns simplu: „Un Nimeni. Un nimeni care a dăruit şi care a iubit, dar care habar n-a avut.”

vineri, 29 mai 2015

Sala de aşteptare

Niciodată să nu aştepţi nimic. Vacanţe, oameni, evenimente, vremuri mai bune. Nu merită costul pe care îl plăteşti pentru ele, oricare dintre ele, aşteptând.

Când aştepţi, ratezi. Rabzi prezentul, nu-l trăieşti, în speranţa viitorului. Pierzi.

Timpul în care aştepţi este un timp pierdut, şi este inestimabil de preţios prin ireversibilitate. Când aştepţi ceva, oricât de pozitiv ar fi „ceva”-ul ăla, îţi întorci faţa de la ce ai putea vedea acum frumos, întorci spatele unei posibile bucurii la îndemână, de azi, de acum, din fiecare zi.

Când aştepţi, îţi amâni fericirea pe „mâine”, pe „cândva”, pe „atunci când”, pe „peste ceva vreme”, şi nu trăieşti decât o firmitură de bine, şi aia în imaginaţie. Nimic practic, concret. Trăieşti între realităţi, iar speranţele ţi se deghizează în minciuni, încât te crezi îndreptăţit să le crezi, să le creezi, să le speri materializarea.

Obosit de atâta aşteptare, când vine momentul să primeşti şi să trăieşti ceea ce te-a ţinut în viaţă în ultima vreme, te bucuri puţin; fie pentru că în minte proiecţia a fost peste putinţele realităţii, fie pentru că au mai intervenit nişte lucruri pe care ai hotărât să le aştepţi în viitor, mai faine decât cele din prezentul viitor în care în sfârşit ai ajuns să fii. Şi tot aşa...cât îţi durează viaţa, că de trăit n-o trăieşti.

Refuz să mai aud de planuri sau de proiecţii fericite condiţionate de orice.

Am pierdut atâta timp aşteptând oameni, cuvinte, promisiuni, iubiri, m-am irosit aiurea crezând că, atunci când vor veni, eu voi fi bine. Am visat prosteşte şi am ratat tot ce nu a semănat cu aşteptările mele.

Am avut aşteptări de la care am avut aşteptări mari.

Acum cred că în tot timpul ăsta eu m-am aşteptat pe mine. În tot acest timp mi-am dorit să fiu împăcată cu mine, să mă accept, să mă găsesc, să fiu prezentă şi în comfort cu mine. Mi-am dorit, fără să ştiu, să nu mai vreau nimic de la nimeni, din exterior, ci să mă bucur de interior şi de mine locuită de Dumnezeu. Pentru că fără El am reuşit doar să fug şi să mă pierd.

Fără El nu am fost, sau am fost în sala de aşteptare a spitalului de nebuni al lumii. Am fost acolo, în sala asta, şi ştiu cum e să faci din mână străinilor, la geam.

Să-ţi fie străină şi mâna şi fruntea, să nu-ţi mai aparţii, dar să aştepţi. Izbăvirea, vizita, schimbarea. Pe tine.

Într-o zi am obosit. M-a pus la pământ aşteptarea asta şi am stat să mă ascult. (Când aştepţi, nu poţi asculta, nu auzi ce-ţi spune inima, sau îngerul, pentru că eşti prea ocupat cu aşteptatul. Îţi ţii răsuflarea ca nu cumva să-ţi ratezi momentul eliberării din aşteptare.) Şi când am stat, am auzit că dacă mai aştept ceva, mă dizolv. Dispar. M-am oprit din tot şi m-am primit.

Fuga a făcut parte din drum, aşteptarea la fel, şi nu au fost pierderi până la capăt şi până la urmă, pentru că au încetat. Acum ştiu că tot ce va veni va veni oricum, fie că aştept sau nu. Şi mă bucur.



Că sunt, că azi, că acum, că tot sau că nimic.

Despre oameni şi trenuri

Îmi plac mult gările. Şi trenurile. Când nu-mi iau rămas bun de la nimeni, când plec, când revin, când aştept pe cineva drag. Nu-mi plac la despărţiri, şi mereu mint cu un „pe curând”, zâmbind.

De câteva ori am stat în gări fără să plec nicăieri. Doar am stat. Mi-a plăcut să observ revederi, să văd cum pleacă oamenii, să-mi imaginez poveştile lor, încotro se îndreaptă şi ce au lăsat în urmă. Apoi îmi imaginam că urma să plec undeva, iar la capătul călătoriei mă aştepta cineva cu care urma să plec mai departe, până la capătul lumii.

Am cunoscut o grămadă de oameni interesanţi în tren; ce mi-a părut cu adevărat interesant a fost faptul că pe unii dintre ei îi ştiam de când am urcat. Dar lucrurile se schimbă pe peron şi mai ales în timpul călătoriei.

Deja, în tren, suntem într-o poveste. Într-un spaţiu în care stai şi te mişti, în trecere şi pe loc, în acelaşi timp. Unde numai dacă vrei cu încăpăţânare ignori totul din jur, dar nu poţi să faci asta până la capăt. Şi când citeşti, trenul te fură, e altceva, nu ştii când cobori.

Am senzaţia că în tren oamenii sunt altfel. Mi-am construit prietenii, sau nişte conexiuni puternice, de speriat, şi au rămas acolo. Poate că şi azi mai circulă poveştile alea construite cu acei oameni din tren, poveştile alea de le-am lăsat în compartimente şi-am coborât, poate că şi azi vorbele şi emoţiile încă mai circulă cu acelaşi tren, pe aceeaşi rută.

Poate că trenurile nu sunt niciodată goale, pentru că sunt pline de gândurile oamenilor pe care i-au purtat.

Trenurile duc mereu undeva, chiar şi când se retrag, trenurile sunt mereu flancate de peisaje, de imagini în mişcare, şi de fiecare dată poţi alege să le priveşti sau să te prefaci că le priveşti în timp ce te gândeşti la ce vrei tu, fără să te întrebe nimeni nimic.

Îmi plac şi trenurile de noapte, când îmi imaginez de unde sunt luminiţele din depărtare, şi ce-or fi luminând ele acolo, ce oameni, ce istorii...

Gările mici, gările mari, toate gările au oamenii lor, cu poveştile lor pe care trenurile le salută în trecere şi pleacă mai departe.

Poate că gările şi trenurile sunt ca oamenii şi ca întâlnirile lor din viaţă. Poate de asta îmi plac aşa de mult.

Mi-am amintit acum de cineva din tren cu care nu am schimbat nicio vorbă. Veneam de la...Timişoara, cunoscusem o trupă de dansatori, şi tot drumul am râs, şi-am conversat cu ei. Nu-mi amintesc nimic din ce-am vorbit atunci cu ei, dar îmi amintesc perfect privirea acelui om care mă fixa, dar care nu mi-a spus absolut nimic.

Nu ştiu ce era cu omul ăla, dar parcă îi vedeam biografia pe chip. Dureri, dezamăgiri, bucurii, împliniri, regrete, dorinţe, speranţe, aşteptări, gânduri grămadă, învălmăşite. Uneori îmi zâmbea, alteori râdea clar la ce spuneam, alteori se gândea, alteori parcă se hotăra să-mi spună ceva, dar se oprea în ultimul moment.

N-a avut curaj, şi nici eu nu am avut.

L-am privit tot drumul pe furiş, ştiam şi când urma să se uite pe geam, mă prefăceam indiferentă, alteori îi spuneam dintr-o colţ de ochi să-mi vorbească, iar din când în când privirile ni se înţepeneau unul spre altul. Atunci sunetele dispăreau şi încercam să-mi încordez auzul să-i aud gândurile, să aud ce voia să-mi spună.

Eu cred că mi-a spus că îl chema Mihai, pentru blândeţea de o avea în privire. (şi sper că a înţeles cum mă cheamă, i-am spus clar: D-i-a-n-a).

Au trecut vreo şase ani de-atunci, iar Mihai ar trebui să aibă acum vreo 36-38 de ani.

Când am coborât, Mihai a rămas cu un surâs încleştat şi s-a mutat la fereastră, pe locul meu, să vadă cum îmi târâiam bagajul pe peron. M-am întors sigură că-i întâlnesc privirea, i-am zâmbit şi-am stat. Cred că i-a părut rău că nu mi-a zis nimic, şi-atunci şi-a pus o mână pe geam şi privirea înainte de parcă ar fi zis: „mână, birjar...”.

Trenul a pornit la comanda lui şi s-a dus. Povestea asta netrăită a luat-o cu el.

joi, 28 mai 2015

Nu „umba”, nu „upe”, nu pune mâna

De mică am ştiut că unele lucruri ar fi mai bine să nu le fac.

Le ştiam consecinţele, şi totuşi voluptatea interzisului m-a fascinat încă de atunci. Şi purcedeam la treburile alea greşite, ştiind teoria foarte bine, cu zâmbetul larg pe chip, reproducând ulterior poezia pe care o auzisem de suficiente ori, cât să nu o mai uit niciodată.

Aşa fac şi-acum, în chestiuni ceva mai serioase, împotriva voinţei mele raţionale logice, dar tot nu mă înţeleg. Mă bucură porcărioarele inutile, fie că e vorba de oameni sau de acţiuni ilogice (nu o să dau acum exemple de astfel de acţiuni, pot să fac o listă separată). Apoi, încerc să repar, dacă mai e ceva de reparat, sau mă supăr aiurea, deşi sunt perfect conştientă că eu am generat mizeria.

De exemplu. Îmi amintesc clar, şi mi-a confirmat şi mamaia, că aveam un fix şi o plăcere deosebită să rup hârtia de pe pereţi, din bucătăria de vară. Hârtia asta era prinsă în pioneze, şi proteja peretele dinspre ieşirea din casă şi pe cel dinspre sobă, să nu fie stropit de la gătit. La cel din urmă nu ajungeam nici de pe scaun, pentru că eram foarte mică, (aveam vreo trei ani, cred), dar la cel de la ieşire aveam acces maxim.

O urmăream pe mamaia şi-i surprindeam un moment de neatenţie, sau un moment în care nu avea cum să lase toată treaba să vină să mă oprească (strecura laptele, spăla vasele), băgam două degete în spaţiul dintre perete şi foaia prinsă în pioneze în patru locuri, priveam o clipă întregul intact şi....”hâââşşşt” rupeam hârtia.

Încet, zâmbind, încheind uitându-mă la mamaia, care asista neputincioasă la prostia de tocmai o făcusem:

<Nu „umba”, nu „upe”, nu pune mâna!>

Albă ca Zăpada. Interpretare

Duminică. Depresie. Durere. Dorm.

Când mă trezesc mă gândesc aiurea la Frumoasa din Pădurea adormită. Poate că a adormit nu pentru că a fost vrăjită/blestemată, ci pentru că era adânc deprimată (din cauze incerte sau congenitale), şi somnul îndelung se ştie că e un simptom destul de comun în cazurile astea...

Următorul gând mi-a plecat spre Albă ca Zăpada.

Ea sigur n-a adormit de la mărul otrăvit, ci pentru că a suferit din pricina neacceptării trăite în familie, a traumelor din copilărie (mama i-a murit când era mică, tatăl s-a recăsătorit cu o femeie preocupată de modă şi de chirurgia plastică, obsedată de aspectul ei fizic). Mai pe scurt, Albă ca Zăpada a avut o copilărie nefericită, a picat într-o depresie severă neavând duhovnic şi nici căutări duhovniceşti, a fugit de-acasă (ajutată de amicul ei Păduraru), a luat tot felul de droguri şi a avut tripuri cu pitici, şapte la număr.

A căzut în somnuri lungi, adânci, iar Prinţu’, un tip introvertit, timid, inteligent, a văzut-o dormind şi s-a îndrăgostit de ea. (poate că erau şapte prieteni din cartier, nu neapărat pitici, poate erau actori şi aveau seară de poker, iar Prinţu’ era fratele unuia dintre ei. Poate că era regizor. Sau scriitor. Sau Kurt Cobain în glorie. Mă rog...)

Ideea e că fata asta n-a făcut nimic să-l cucerească, dormea şi-atât. El a privit-o dormind şi a intuit că e inteligentă şi frumoasă (nah, probabil că era şi că nu sforăia, nu vorbea în somn, nu era somnambulă şi nu suferea de bruxism), ea s-a întors pe-o parte şi-a căzut de pe canapea, s-a trezit, lumina îi bătea filmic pe-un obraz boţit, şi gata.

S-au căsătorit şi nu au avut niciodată probleme de cuplu, dar nici copii, pentru că dacă nu s-a precizat, înseamnă că nu s-a întâmplat. Şi-au luat un câine.

Aşa. Asta-i de fapt povestea. Mă duc să dorm.

marți, 19 mai 2015

Te îmbrăţişez.

Îmi place să îmbrăţişez şi să fiu îmbrăţişată, îmi place să odihnesc şi să mă odihnesc în braţe, să rămân o vreme prinsă, aproape, cât să aud ce-mi spune inima celuilalt, cum îi este în suflet cu adevărat.

Cred că aş putea ghici în îmbrăţişare, şi s-ar putea să fie mai precis ghicitul ăsta decât ghicitul în cafea sau în cărţi. De parcă alea ar fi precise...

Revenind, ce zici, îţi ghicesc? Am experienţă. 

Le cunosc aproape pe toate: îmbrăţişări de „adio”, de „mi-a fost dor”, de „mai rămâi”, de „te iubesc”, de „te-aş săruta, dar nu e corect/mi-e frică”, de „complezenţă”, de „societate”, de „ai grijă de tine”, de „a trecut, va fi bine”, de „îmi pare rău”, de „am încredere în tine”, de „n-ai nicio şansă, dar ai nevoie să încerci”, de „mă grăbesc”, de „îmi râde sufletul când ştiu că eşti”, de „potoleşte-te”, de „plângi liniştită”, de „nu mai pot”, de „cine (mai) eşti”, de „mi-e frică să nu mai pot pleca”, de „felicitări”, de „pentru totdeauna”...etc.

Chiar cred că în funcţie de împrejurări şi de raportări, îmbrăţişările spun multe despre oameni. Da, limbaj nonverbal şi fără dicţionar. Sau dă să-ţi port îmbrăţişarea să văd cum ţi-e raportarea. La mine. La tine. La noi. (rimă de doi lei, dar pricepeţi sensul, pen’că sunteţi băieţi deştepţi)

Pe asta mă bazez când spun că nu am cum să le explic exact, îmbrăţişările zic, doar mi le amintesc, şi-atât.

De exemplu, pot să-mi recunosc: unii m-au îmbrăţişat ca şi cum se iroseau. Ca şi cum în fiecare secundă în care mă ţineau în braţe pierdeau o fază faină la un meci. Sau ca şi cum oricum aveam la dispoziţie alte sute de ocazii să facem asta. Şi evident că nu au mai fost.

Alţii m-au îmbrăţişat cu gândurile în altă parte, sau cu vinovăţie, sau cu fel de fel de regrete/bube în cap. Pe ăia i-am şi uitat.

Îmi amintesc însă de vreo câteva îmbrăţişări care nu s-au mai repetat, pe care nu le-am mai întâlnit, şi care ar putea fi numite după oamenii care mi le-au plasat, daaaar nu contează numele acum.

Contează că în braţele cuiva am avut senzaţia de „de aici lipseam” şi de „nu voi mai pleca niciodată”. În braţele acelui om aparţineam, deveneam extensia corpului său. Trăiam de fiecare dată senzaţia de întregire, deşi până atunci nu aş fi spus că aş fi fost vreodată incompletă.

Contează că altcineva mă îmbrăţişa cu ochii închişi şi îmi şoptea să-i ascult gândurile din braţe, şi eu chiar auzeam cum îmi spunea că sunt foarte frumoasă, că întotdeauna o să rămân frumoasă chiar şi când n-o să mă mai vadă, că mă admiră cu totul, că ne-am întâlnit prea târziu, că lucrurile toate au un sens, că toate cuvintele şi tăcerile din lume nu pot spune cât de greu mă lasă să plec. Nu a minţit, dar nici nu m-a iubit (un final de rahat, dar a fost reciprocitate).

Contează că doar cineva m-a putut îmbrăţişa ca şi cum lumea toată şi-ar găsi salvarea în noi, ca şi cum gândurile ni s-ar opri odată cu rotaţia pământului (dacă ar fi posibilă), ca şi cum ar fi fost ultima îmbrăţişare şi ar fi urmat să murim, ca şi cum în spaţiul inexistent dintre corpurile noastre s-ar fi aflat aerul raiului, ultimul oxigen de pe Terra...Liniştea şi pacea în lume. Dragostea toată comprimată. Mă îmbrăţişa omul ăla ca şi cum nimeni nu m-ar mai îmbrăţişa până la sfârşitul vieţii, şi ar fi vrut să-mi ofere îmbrăţişările în avans.

De fapt, mai târziu am înţeles că nimeni nu m-a mai îmbrăţişat ca el de atunci, pentru că îmbrăţişările alea erau tot ce-mi putea oferi în viaţa asta: îmbrăţişări camuflate şi constante de „adio”.


Te îmbrăţişez.

marți, 12 mai 2015

Completare apocrifă

Dragostea nu doare. 

Dragostea nu e complicată. Nu amână, nu e imposibilă. Nu e pe fugă, nu e ocupată.

Dragostea nu uită, nu tace, nu se ascunde. Nu minte, nu înşală, nu regretă, nu se teme.

Dragostea nu dispare în ceaţă, nu se dizolvă, nu trece, nu se estompează.

Dragostea nu loveşte, nu răneşte, nu schilodeşte. Nu e fricoasă, nu e laşă, nu e slabă. Nu profită, nu speculează, nu şantajează.

Dragostea nu cerşeşte şi nu se cerşeşte.

Dragostea nu sufocă, nu desfiinţează, nu anulează, nu se răzgândeşte. Nu te îmbolnăveşte.

Niciodată.

Tot ce zici că e Dragoste, dar se manifestă aşa, e un fals. E o pseudo-iubire. Boală, obsesie, obisnuinta, ataşament, patimă.


Cred că Sfântul Apostol Pavel le-ar fi spus corintenilor în Epistola lui şi lucrurile astea, dacă oamenii de pe vremea aia ar fi iubit aşa.

luni, 11 mai 2015

Căciuliţa de urson

Într-o vreme am avut o căciuliţă de urson, neagră, cu două cireşele de lemn, roşii, în dreptul urechii stângi.

Foarte frumoasă căciuliţa.

Dar mai ales comodă, ca o cască de cosmonaut. N-am purtat niciodată o cască de cosmonaut, dar cred că am trăit plenar senzaţia de a o fi purtat câteva ierni neverosimil de lungi.

La ceafă avea o zonă decupată, să nu se "taie" cu fularul.

Sub bărbie se prelungea materialul blănos care la capete avea două şireturi subţiri, şi mi-era legată strâns, cu fundiţă, să nu cumva se desfacă.

Şi nu se desfăcea nenorocirea de căciuliţă, ba din contră, mereu mi se făcea un nod fain de la şireturi, de nu reuşeam să le desfac decât după ce plângeam de draci, cu spume, cu gândul că voi rămâne blocată tot restul vieţii cu căciula călduroasă pe cap.

Îmi închipuiam cum am să umblu eu vara cu căciula mea frumoasa, de ursonul vieţii, pe cap, cum o să-mi crească părul de o să mă îngrămădească şi cum o să mă sufoc. Îmi şi imaginam cum vor râde copiii de mine: cauza morţii - sufocare prin blocaj de urson (mă rog, nu ştiam termenii aştia, dar mă vizualizam verde sau roşiatică, musai umflată, cu spume, pe jos, cu mâinile încleştate pe căciulă şi cu cireşele de lemn, vopsite în roşu, bine înfipte în nas).

Încercam să o scot şi trăgând-o de partea din spate spre faţă, dar evident că locul decupat la ceafă nu era destul de permisiv. Înnebuneam. Îmi pierdeam vederea de câte ori mi se bloca porcăria aia pe cap, ameţeam de nervi şi mă chinuiam în fel şi chip s-o scot de pe cap.

Şi mai eram şi tare drăgălaşă cu căciula neagră de urson, de toată lumea mă freca pe cap să simtă blăniţa moale. Crăpam şi atunci pentru că mi se strepezeau dinţii de cum foşcăia părul ăla sintetic amortizat de căptuşeala mult prea călduroasă.

Abia aşteptam să cresc, sau măcar să-mi crească creierul mare şi să-mi rămână mică minunea de căciulă. Mi-a rămas, după care mi-au cumpărat alta. Tot aşa. Apoi am crescut.

Şi cred cu tărie până în ziua de azi că puseele mele nervoase mi se explică şi prin căciuliţele de urson.

Să le poarte designerii lor şi neamurile lor, şi să li se blocheze pe cap, foşcăiala mă-sii de treabă…

Vasile

Denie, într-un an al copilăriei mele. Eram în faţa bisericii, la ţară, flancată de văr-miu Ovidiu şi de Vasile, un prieten rrom, care ne spunea bancuri cu orele, la bară. Pentru savoarea limbajului, şi deloc în sens ostil, voi folosi cuvântul „ţigan”, aşa cum spunea şi Vasile despre el că este. Deci, Vasile era prietenul meu ţigan consătean.

„Bara” era o bârnă bătută orizontal în doi pari de un metru, înspre uliţă, şi avea rolul de a opri vacile să mănânce iarba de pe „zoană” (bucata de pământ din faţa casei bunicilor). Nu ştiu de ce trebuiau oprite, pentru că iarba nu era specială, nu era crescută cu muzică şi cu greblări duioase, nu mânca la comandă îngrăşăminte naturale (doar calul avea permisiunea de a face treaba mare şi multă pe ea), ci era o iarbă ca toate ierburile. Oricum vacile ar fi mâncat puţin şi apoi şi-ar fi continuat drumul spre casă (erau toate dresate, ştiau unde le este grajdul), dar în situaţia în care erau puse seară de seară întorcându-se de la păşune, se mulţumeau doar să se scarpine ostentativ de bară şi să plece în treaba lor.

Revenind, Vasile era cel mai mare dintre copiii Ilenii şi ai lui Vasile ăl bătrân (pe-atunci aveau patru copii în total), era cu doi ani mai mare decât mine, dar muncea cot la cot cu părinţii lui. Prin sat, cu ziua.

Erau săraci, şi cât puteau fi de cinstiţi, ca toţi românii de altfel. Aveau o casă din chirpici, un salcâm bătrân în curte, câteva găini şi o vacă bolnavă care hrănea întreaga familie. Păduchi avea doar Ileana, şi din când în când eu, pentru că mă băgam frecvent în „poiata” găinilor şi în cuşca lui Turcu (câinele negru pe care îl călăream ca un jokeu talentat), dar după o vreme ştiu sigur că toţi copiii aveau şi ţineau secretul pentru ei.

Jucam fotbal cu Vasile, cu Ileana, cu verişorii mei şi cu alţi copii din sat, pe uliţă, seara. Atunci se adunau, frate, chipurile pentru că în timpul zilei munceau. Nu zic, şi noi aveam treabă, dar chiar atâta nu (doar la sesiunea de praşă, de cules, şi de fân înţelegeam cum stau lucrurile).

Eh, şi seara ne jucam. Fotbal, „geami-geami”, „ţară, ţară vrem ostaşi”, „raţele şi vânătorii”, „ascunselea”, „prinselea”, iar când se înnopta, ne adunam la bară la glume şi poveşti. Multe dintre ele, dintre băsmelile pe care le ziceau ăia mai mari, nu le înţelegeam, şi mă enervau că râdeau ca proştii, iar pe furiş alţii se şi pupau, da’ eu îi vedeam, chiar dacă era întuneric.

Şi nu ştiam ce înseamnă boala, sărăcia, neputinţele, deşi toate erau împrăştiate pe la fiecare casă cu copii mulţi. Ne jucam şi eram egali în joacă, ne bucuram, cu toate că unii dintre noi ştiau dureros de clar ce-şi doresc şi alegeau să uite.

Şi am râs ca sfecla atunci în seara aia în faţa bisericii, când am stat cu Ovidiu şi cu Vasile la o Denie, că aici vroiam să ajung cu povestea, ca peste ani să-mi dau seama ce simple şi grave erau lucrurile.

- Te rogi, Diana?
- Da.
- De ce?
- Să nu mă mai tundă şi să-mi ia pantofi de lac roşii la toamnă. Tu?
- Eu nu mă rog. Tu pentru ce te rogi, Vasile?
- Eu mă rog să nu-mi moară vaca.

sâmbătă, 9 mai 2015

Dacă aş fi ştiut


Niciodată florile n-au durut mai tare ca atunci când mi le-ai adus la ceva vreme după ce ne-am despărţit.

Din după amiaza aia în care te-ai întors de la muncă zâmbind, cu durerea sufocată bine în suflet, cu o mână ascunsă la spate, iar cu cealaltă ţinând o sacoşă în care aveai cumpărată o pâine şi două gogoşi cu ciocolată, eu am mai plecat puţin spre nicăieri.

Mi le-ai adus din senin, de parcă ai fi ştiut că în ziua aia am cumpărat o găletuşă de tablă, cu toartă, cu tot ce-i trebuie, vopsită în alb, şi aş fi vrut să văd cum îi şade împodobită.

Ţineai la spate buchetul bogat de lăcrămioare, iar ele îşi ţineau respiraţia şi parfumul, să nu le ghicesc. Ca nişte copii ce jucau de-a v-aţi ascunselea, pe front.

M-ai detonat şi inima-mi s-a făcut ţăndări, câte o bucată pentru fiecare clopoţel alb din buchet. Le-am aşezat încet în găletuşă şi am încercat să-mi amintesc cum făceam cu gura când aveam un zâmbet de fericire de exprimat. Nu ştiu dacă mi-a ieşit. Mulţumirile însă, au fost sincere, pentru că în acelaşi timp, mă lăsam furată de curăţenia gestului tău. De cuminţenia şi de frumuseţea inimii tale. Apoi, cădeam în celelaltele şi multele amintiri frumoase, cu flori primite de la tine, pendulând între agonie şi bucurie.

Mai pe scurt.

Ştii, Bubu, florile alea aşa de neaşteptate le-am primit ca pe o coroană depusă pe mormântul căsniciei noastre nefăcute.

Florile alea m-au rănit pentru că dragostea, în cazul meu, e o boală.

Florile alea de le-am depus într-un şanţ din creierul meu mi-au amintit, încă o dată, că nu mai sunt nici eu.

Şi dacă aş fi ştiut de ele, nu aş mai fi cumpărat găletuşa de tablă, vopsită în alb, cu toartă şi cu tot ce-i trebuie.

Colţuri

Mă odihnesc între gât şi umărul tău stâng, iar nasul mi s-a agăţat în clavicula-ţi ruptă mai demult. Cea pe care la început ţi-o fereai şi nu mă lăsai să adorm pe ea, de frică să nu se dezlipească, dar care acum ţi-e mai puternică decât un femur.

Mă droghez cu mirosul pielii tale, te inspir adânc, repetat, iar în plămânii mei te condensezi. Te expir uşor, cu frică, sub formă de lacrimi.

O mână mă ţine lipită de tine să nu mă dezechilibrez, iar cealaltă îmi netezeşte părul şi apoi îmi conturează faţa, trecând la limită pe lângă ochiul meu stâng, închis.

Mi-e bine şi mă doare lângă tine. Mă dor toate întrebările la care nu avem răspuns, mă dor visele care nu ni s-au născut, mă dor amputările de speranţă şi trezirile din iluzia lui „noi”. 

Mă doare gândul absenţei şi gândul prezenţei tale şi mă doare că ne dor toate astea.

Că nu murim şi că nu trăim. Că nu ştim cu adevărat de ce, dar nu putem continua sperând să fim.

Degetele tale răsfirate îşi opresc tremurul urmându-şi traseul mângâierii şi îţi spun că de data asta nu mai plâng, îţi spun că de data asta ne vom desprinde zâmbind, pentru că am secat.

Ele nu ştiu că picăturile de apă sărată au hotărât să se arunce prin celălalt colţ de ochi, să alunece departe de amprentele tale sub care ţi se zbate inima.

duminică, 22 februarie 2015

Frica de apusuri

Cu fundul pe pervazul dormitorului de la etajul 8, cu picioarele bălăngănindu-le în afara blocului, cu capul sprijinit de tâmplăria verde, uşor scorojită, urmăream deseori cum cade soarele între munţi. Ascultam atentă zgomotul apusului, şi-mi afundam privirea în lumină, în depărtare, până nu mai vedeam, până nu mai ştiam unde eram, până nu mai conta nimic altceva decât mica mea libertate excentrică.

Mi-am făcut obiceiul ăsta, odios şi înspăimântător pentru mama, când eram în primii ani de şcoală şi l-am păstrat până la terminarea liceului. Apoi am uitat de el, şi ulterior ne-am mutat din apartamentul din Saturn. Strada. Deşi am senzaţia că, într-adevăr, am trăit mai demult pe o altă planetă.

Nu m-am întrebat niciodată până acum de ce făceam asta, mi s-a părut întotdeauna ceva obişnuit, chiar mă uitam mereu după vecini poate s-o ivi vreunul la geam, însă acum cred că încep să pricep, încep să mă înţeleg.

Atunci acţionam fără profunzimi, fără raţiune, doar dintr-o nevoie pe care nici nu ştiam că o aveam, dar azi sunt convinsă că totul mi-a fost cu sens.

Când stăteam pe geam, pe jumătate afară, de fiecare dată parcurgeam un drum.
De la Frică la Putere. Un drum cu destinaţia în mine.
Înţelegeam distanţa şi-mi era frică de ea, dar nu vroiam să o accept ca o piedică în libertatea mea. Stăteam câteva clipe fără aer, încăpăţânată ca o piatră, şi priveam în sus, în jos, în depărtare. Apoi se instala plăcerea de a-mi fi depăşit frica, voluptatea aerului, şi victoria asupra mea. Puterea.

Nu m-am gândit niciodată să mă arunc, dar atât de mult mă obişnuisem cu distanţa, încât îmi spuneam că dacă ameţesc puţin sau dacă alunec, pun un picior înainte şi mă împing înapoi, în casă.

Poate că trăiam fascinaţia vieţii. Eram în siguranţă şi în pericol, afară şi 
înăuntru, liberă şi blocată, cuminte şi rebelă în acelaşi timp. Îmi demonstram de fiecare dată cât de mult îmi doresc viaţa. 

Stăteam aşa pentru nu ştiu cât timp (chiar nu ştiu) şi mă bucuram. De culori, de lumină, de zborul păsărilor, de toate secretele pădurii din depărtare, pe care mi le imaginam. Trăiam o vreme într-o altă lume, în care zborul era cel mai banal mijloc de transport.

Obiceiul ăsta era de fapt cea mai la îndemână 
evadare a mea. 
Îmi plăcea să cred că de fiecare dată când mă întorceam înapoi, în casă, striveam moartea. O aveam la mâna mea.

Adrenalina mi-a avut, încă din copilărie, cote dubioase şi acum, când nu le ating decât foarte rar, nu mă mai mulţumesc să ies pe geam. Poate de asta încep, din când în când, să-mi complic viaţa. Nu ştiu.

Încerc să aflu de ce nu ştiu să trăiesc altfel decât pe sârmă, la înălţime.
De ce nu pot trăi decât cu sentimentul că în orice clipă pot ameţi, pot cădea, continuându-mi însă mersul cu privirea înainte.
Poate că partea bună în toate astea e că nu-mi mai e demult frică de înălţimi, de zbor.
Şi de apusuri.
Poate.