vineri, 12 septembrie 2014

Mamaileana

La o săptămână, calul s-a întors acasă. Singur. 
Se declarase pacea, dar inamicul îşi uitase o bombiţă sub un pod, pe unde întâmplător treceau soldaţii supravieţuitori spre casele lor. Făt-Frumos-ul ei a fost declarat dispărut şi erou de al doilea război mondial, iar ea, între timp, l-a aşteptat şi a crescut trei fete şi un băiat. Singură.

Făt-Frumos nu şi-a cunoscut băiatul, dar cei doi au avut acelaşi nume. Alexandru. Poate că dacă ar fi apucat să îmbătrânească, ar fi fost în sat doi „nenea Sandu” şi ar fi fost derutant, dar n-a fost. A fost doar dureros. 
Ileana Cosânzeana s-a săturat într-o zi de îngropat o parte din proprii copii şi a plecat după Alexandru-Frumos Ursu la 94 de ani.

Nimeni nu a putut s-o oprească, deşi medicii spuneau că ar mai fi putut rămâne mult timp lângă familie, pentru că ea a fost de la 24 de ani deasupra timpului, ea l-a domesticit prin speranţă şi prin credinţă în Dumnezeu, prin aşteptare şi prin răbdare, prin trăitul vieţii cu demnitate şi cu hotărâre.

Ea n-a mai avut nevoie de timp şi ni l-a lăsat nouă.

Degeaba au implorat-o nepoţii şi strănepoţii să accepte singura soluţie de supravieţuire. Chirurgul i-a compus chiar şi o poveste frumoasă cu un copac puternic ce avea o crenguţă uscată, şi care a crescut şi mai frumos după ce a fost tăiată acea crenguţă.

Ea i-a spus cu blândeţe că e bătrână, dar nu şi proastă. Că pricepe ce vrea să zică, dar că ea nu vrea să-i fie amputată „crenguţa”, pentru că o viaţă acea „crenguţă” a ajutat-o să-şi crească cei patru copii, că acea „crenguţă” i-a îmbrăţişat omul pentru ultima dată înainte să plece la război, şi că ea nu vrea să o arunce dacă acum nu-i mai e folositoare.

Şi-apoi, că la întâlnirea cu Alexandru al ei, vrea să meargă măcar întreagă, dacă nu frumoasă cum a fost cândva. Medicul a lăcrimat şi i-a spus că are totală dreptate.

Adevărul a fost undeva la mijloc, pentru că mâna bolnavă a rămas la locul ei, i-a cangrenat lent şi dureros corpul, şi i-a blocat toată dragostea în inimă. Dar nu s-a uscat cu adevărat, pentru că străbunica mea, "Mamaileana", a înflorit cu totul în Veşnicie.

joi, 28 august 2014

Un Cadou Imens

Îmi doream de multă vreme să ajung la mănăstirea Prislop, dar parcă de fiecare dată ceva mă tot oprea, ceva tot intervenea încât să-mi anulez călătoria, forţându-mă să o tot amân. Ajunsesem să mă gândesc dacă nu cumva mi se interzice să calc acel pământ, pentru nevrednicia mea. Nu m-am înşelat, însă, în acelaşi timp, am înţeles mai târziu că în tot acest timp mi s-a pregătit un cadou imens.

Aşadar, pe 31 iulie 2014, stăteam la rând, mână în mână cu Bogdan al meu, aşteptând să ne întâlnim cu Sfântul Părinte Arsenie Boca, să-i mulţumim pentru că ne-a primit la el acasa şi să primim binecuvântarea sa. Priveam înainte printre oameni, nu-i vedeam crucea, dar îi simţeam prezenţa. Ştiam că stă undeva mai sus şi-i îmbrăţişează pe toţi la umbra crinilor, a căpiţelor de flori aduse de pelerini. 

Liniştit, răbdător, blând.

Cumva coada de jumatate de oră de dinaintea noastră (şi de câteva ore din urma noastră), a fost cu precizie ceea ce aveam nevoie. A cântărit exact cât să mi-i perind prin minte pe toţi cei pe care îi port ca broşele în suflet şi pe cei cu care Dumnezeu a rânduit să mă întâlnesc în viaţă până acum, rugându-l pe Sfântul să mijlocească pentru toţi înaintea Tatălui nostru. Era frumos, cald, şi burniţa uşor, de parcă Cineva a luat un pulverizator să împrospăteze aerul.

Cei grav bolnavi, greu încercaţi, în scaune cu rotile, care nu puteau să aştepte, treceau tăcuţi şi ajutaţi pe lângă şir. Treceau ca nişte umbre într-un ritual tacit, de toţi consimţit.

Unul dintre ei mi-a atras atenţia în mod deosebit. Poate pentru că era tânăr, dar părea bătrân. Poate pentru că putea merge, greoi, dar era gârbovit, parcă rupt de la mijloc, aplecat ca o salcie, cu mâinile aproape inerte, pe jos. Poate pentru că pentru o clipă a ridicat privirea din pământ şi îi era tulbure, incertă, aruncată în gol. O ovină blândă şi chinuită, călăuzită de o mamă a carei putere îi era credinţa, nădejdea şi dragostea.

Au dispărut înaintând şi m-am întors la ale mele, pentru că de unde eram nu puteam să văd momentul lor întâlnire. În scurt timp am auzit nişte răgete, ţipete, tulburare şi o forfotă mare. Am privit în lateral şi l-am văzut pe tânărul bătrân vomitând peste morminte, iar pe măicuţe roind în jurul lui cu apă. Apoi iar linişte.

Când am ajuns aproape de cruce, el şedea pe o băncuţă, cu spatele drept, cu privirea limpede şi căutând să vadă în jur. Era ca şi cum se trezise dintr-un somn greu, năucitor. Mama lui privea la el blocată, cu frică să nu-i treacă vindecarea. Măicuţele zâmbeau şi ne îndemnau să ne apropiem de Părintele.

Mie îmi zâmbea inima şi de nicăieri îmi bubuia repetativ în minte: „şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.”



Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, pentru că ne-ai arătat puterea Ta şi prin Sfântul Părinte Arsenie Boca!

marți, 26 august 2014

Pisici. Ai tai, indeosebi

Auzi, scumpule, nu te mai obosi să mă mai întrebi vreodată ce mai fac sau dacă am murit.
Îţi spun acum şi poţi reciti mesajul meu, din când în când: 

„Să ştii că eu întotdeauna sunt bine, pentru că pisicile întotdeauna cad în picioare. Iar eu, când nu mai cad aşa, înseamnă că am murit. Va scrie despre treaba asta-n în ziare, şi vei afla, stai liniştit.”

duminică, 24 august 2014

Numai atunci

Cea mai elegantă ţinută o port atunci când sunt ţinută de braţele tale. 
Când rochia mi-o croieşti din sărutări, când mi-o asortezi cu răsuflări-brăţări la încheieturi, când îmi prinzi cerceii cu ochii închişi, cu buzele lipite de câte un lob al urechii. 
Atunci pornesc desculţă spre vocea care mă cheamă la odihnă, într-o vale a gâtului tău, liniştită că în apropiere ţi se zbate minereul inimii. 
Îmi pare rău că, înainte de a pleca, când mă mai privesc o dată în lacurile tale verzi şi adânci, nu e nimeni prin preajmă să vadă cât sunt, numai atunci, de frumoasă. 

marți, 15 iulie 2014

Cu adevarat

Ce înseamnă, cu adevărat, să fii cu cineva? 
Sunt atâtea clipe de apartenenţă cu oameni pe care nu îi ai alături mereu, încât mă gândesc că, în mod real, suntem pe clipe cu câte cineva, niciodată constant. 
De multe ori, în timp ce te ţineam de mână, simţeam că nu mai suntem demult împreună. 
Că mai împreună am fost cu câte cineva cu care m-am întâlnit într-un dans, într-o îmbrăţişare, sau făcând cunoştinţă.  

sâmbătă, 12 iulie 2014

Hai, curaj...

"Ştii, nuditatea este cea mai facilă, cea mai superficială formă de intimitate. Ajunge cel mai repede la vedere, şi deşi este, de cele mai multe ori, admirabilă, nu avem niciun merit în treaba asta - aşa sunt corpurile umane construite. Se şi potrivesc, în cele mai multe cazuri. Cu toate astea, nuditatea corpurilor nu apropie doi oameni cum apropie întâlnirea sufletelor nude. Pentru un pervers inocent, ca tine, aş face oricând un streaptease emoţional, si m-aş lăsa în inima goală, în noaptea goală, să-mi săruţi încheieturile şi ochii. Dar pentru asta ai avea nevoie de curaj, beibi..."

vineri, 11 iulie 2014

Am avut candva o criza

Pisi, am avut cândva o crizuţă. O frumuseţe şi o duioşie de convulsiuţă. Am vomitat apoi, şi m-am simţit mai bine. Cred şi acum că am fost otrăvită. Se făcea că zic aşa

< Nu mai suport grămada asta de carne, care mă înveleşte. Care-mi sufocă sufletul. Atât de ostenit îmi atârnă peste fărâma de lumină ce o port în mine. Ce mă poartă prin lume. Şi nu-mi mai găsesc locul,  spaţiul şi timpul. Sensul. Cu fiecare zi am senzaţia că nu mai aparţin, că nu-mi mai aparţin.
Nu mai suport aşteptările fantasmagorice proiectate asupra mea, caroseria asta care promite încasări record, iar pe dedesubt e uniform ruginită, nu mai suport laudele nemeritate şi speranţele nefondate!
Apasă greu asupra mea năzuinţele celor care mă iubesc prea mult, care speră şi cred până la nebunie că voi ajunge departe. Ce înseamnă acest “departe”? Încotro? 
Mânată de convingerile lor alerg ca o bezmetică, mă împiedic, mă rănesc, mă ridic şi rânjesc. Zâmbetul blocat pe chip mă păzeşte de întrebările la care nu mai am putere să răspund. Dacă tot nu trădez ce se petrece înăuntru, de ce să ne mai irosim cu întrebările? De unde, viaţa mea, tot apar?  
M-am săturat de mine şi de  “de ce”-urile mele, de ”toate la timpul lor”, de “asta e”, de “hai că va fi bine, tu eşti fată faină, te vei descurca”! Să te descurci tu, amice, ai înţeles? Eu vreau să trăiesc!
Aud mereu: “Ai tot ce-ţi trebuie pentru a reuşi.”, “Ai să ajungi acolo unde ţi-e locul.”
Unde mi-e locul? Dacă tu ştii, aştept. Deşi m-am săturat şi să aştept. Hai, zi-mi odată să mă duc la locul meu, şi promit să nu mai auzi de mine. Dar nimeni nu ştie cu adevărat nimic. Până la urmă tot patru scânduri mă vor ermetiza, iar sufletul abia atunci îmi va fi liber. Abia atunci el îşi va găsi locul.
Când mă mai calmez din convulsie, aud întrebarea: ”Cum merge cu teatrul?”.  Dau atunci ochii pe bulgari. Cum să întrebi aşa ceva? Sună de parcă m-ai întreba “cum merge cu ramolismentul?” sau “cum îţi porţi cancerul?”, sau “cât merge spaga?”, sau  “cu ce te ocupi de fapt, ce tarif ai?”.
Fratele meu, teatrul nu merge. Teatrul exista cu sau fără mine. Întreabă-mă ce vrei să ştii, dar exact, nu mă forţa să-ţi răspund la fel de tâmpit: “greu, da’ încet”!
M-am săturat să sper, m-am săturat să am răbdare- de parcă urmează să nasc un univers, m-am săturat să aştept şanse, de parcă aştept un donator de rinichi, m-am săturat de sfaturi “creative” – frate, teatrul este întâlnire! Nu pot fi genială de una singură, în baie! Întâlnirile se produc, nu se forţează. Uan uămăn şourile se nasc din nevoia de a transmite nişte mesaje puternice, nişte emoţii care să transforme, nu din aflare în ocupaţie. Apar precum copiii, la timpul potrivit!
M-am săturat să vreau să transform în adevăr diagnosticul de pe cartoanele alea colorate- diplomele vieţii, m-am săturat să năzuiesc, să îndrăznesc, să vreau să cresc! Sunt destul de clară?
Da, ştiu, eu sunt cea vinovată. Pentru toate numaisuport-urile, pentru toate m-amsăturate-le. Pentru că eu sunt cea care nu acceptă orice şi oricum, care vrea toate “mai”urile. Mai mult, mai bine, mai adevărat, mai sincer, mai tot, mai acum!, care nu vrea căcat - doar pentru că e din belşug, care nu vrea să părăsească ringul!
Odinioară credeam că menirea mea este Teatrul, însă am omis să-l întreb ce părere are el despre asta. Dacă nu cumva doar eu l-am dorit prea mult, pentru ceea ce puteam înţelege pe-atunci că este. Acum găsesc prea puţin adevăr, valori răsturnate, talente irosite zăcând într-un anonimat prăfuit, mediocritate lucie şi prea puţină lumină. 
Acum mă întreb ce face Teatrul cu acei adevăraţi şi luminoşi ai săi. Se hrăneşte în ascuns cu ei, iar la rampă iese cu ce are la îndemână?
Nu ştiu, şi nici întrebările astea nu le mai suport, pentru că răspunsurile sunt de fiecare dată altele!
Nu mai suport să văd nedreptate, răutate, sărăcie şi propria-mi neputinţă de a schimba ceva. Mă doare durerea din jur până o adopt. Numaisuport. Nu mai suport să nu mai suport şi simt cum nu mă mai suport!
M-am săturat de ideea de rol în societate, unde cuvântul “trebuie” conduce mişeleşte. Trebuie să faci, să dregi, să ai, să aduni, să dovedeşti, să contribui, să te expui, să te remarci, să produci, să câştigi, să te contrafaci, să te adaptezi, să te limitezi, să te depăşeşti, să te justifici.
Când trăieşti fără “trebuie” eşti cu adevărat liber, autentic. Poate chiar fericit. Atunci “vrei”, îţi doreşti”, “găseşti benefic, important să”, “îţi face placere să”, “ai nevoie pentru că”.

Vreau sa fiu libera. Vreau sa traiesc! Ce-o fi aşa de complicat?>

miercuri, 9 iulie 2014

Stelele din pod

<Când eram mică şi tata se făcea cleşti şi venea noaptea acasă, mama mă lua pe mine, iar eu pe Maria şi pe Veta, şi ne urcam toate în pod, să dormim. Trăgeam repede scara după noi şi ne venea sufletul la loc, pentru că ştiam sigur că acolo nu va fi în stare să se urce.
Se întâmpla destul de des, şi de la o vreme nu mă mai speriam, ba chiar uneori scoteam capul pe uşiţă şi strigam la el „Nu ţî ruşâni, uăi? Lua-u-ar draşii di băuturî şî pi tăţ beţâvii morţ cu ie!”. Atunci mama îmi frigea una pe după ceafă, dar mai încet, nu cum ştiam că poate, şi-mi zicea: „Taci fă,că-l trezăşti ş-îş faşi scarî pânî dimineaţâ, ş-atunci dăm di dracu’!” . Şi dormeam în pod, în fân, fie iarnă, fie vară, cu cât aveam pe noi. Vara era chiar frumos, mirosea a flori uscate, era moale fânul, şi câteva ţigle lipseau de pe casă, cât să vedem cerul....>

- Tuh, mamaie, tuh, hai să dormim în pod în noaptea asta! Vreau să număr stelele din pod, hai, te rog, te rog!

I-am zis eu, într-o vară, pe-aproape de cinci sau şase ani. N-am insistat mult; parcă atât aştepta. Ne-am uitat una la alta zâmbind, şi deodată mă ia pe sus, în braţe, trage o pătură de pe pat, îmi plasează o pernuţă în mâini şi mă mai trezesc pe la jumătatea scării, spre pod. Vai ce fericite eram amândouă!  
Ne-am făcut un culcuş în care ne-am cuibărit frumos, unde ştiam eu că lipsea o ţiglă (îmi plăcea să explorez podul, ştiam toate cotloanele, toate vechiturile, toate spărturile, aveam poveşti pentru fiecare, dar nu le zic acum). Mirosea a flori uscate, îmi intrau în fund, mă ciupeau insecte, dedesubt în grajd rumega vaca, iar deasupra se-nvârteau stelele. Auzim în scurt timp poarta şi cum bate câinele.

- Mamaie...hai să tragem scara!

Mamaia începe să râdă, se apleacă şi pune mâna pe scară şi strigă: „Ioane, în sara asta borşu’ i pi sobâ, lingurili în săltar, mămăliga i-n ştergar, şî io cu băiata în pod!”


În timp ce chicotim amândouă, îl aud pe tataia cum bombăne „Ah, fimeie nebunî...şî tu, las’ cî stăm noi di vorbî...Nu ti mai râde cojăncuţî!” 

LAURA

S-a amânat puţin ora începerii spectacolului în aer liber de pe strada Franceză nr. 10 şi mi-am scos cartea să nu pierd timpul. Dacă aş fi putut, aş fi dispărut, să nu vad nimic în jur, şi nici să nu fi fost văzută. Figuri...Doamne, ce bine că nu ne împlineşti toate dorinţele prosteşti! 
Nu aş mai fi cunoscut-o pe Laura, care stătea pe scaun în faţa mea. Ce puţină aş mai fi rămas fără ea.
Laura. 6 ani. Tunsă periuţă. Desculţă. Pe cât de bronzată, pe atât de luminoasă şi de frumoasă. Cu mirări pertinente şi sincere. Inocentă şi „dezgheţată”, cum s-a exprimat admirativ o cucoană la adresa ei.  
-          „Eşti singură?”
-          „Nu, mai am trei fraţi şi două surori.”
-          „Ah, să trăiţi şi să vă bucuraţi! Te întrebam dacă aici ai venit singură...”
-          „Nu, m-a adus mama şi tata, şi a zis să mă uit la scenă până vine ei după mine.”
-          „Dar de ce eşti tunsă aşa?” Ea duce mâna la cap, zâmbeşte stânjenită şi simulează că se scarpină. 
    În gândul meu îmi zic: Păduchi, lindini, mamaie! Ştii şi tu de ce, pentru ce chinui copila?
Între timp, ea primeşte din câteva mâini un pachet de cărţi de joc, câteva jucărioare-maşinuţe, şi bomboane. Eu îi dau cutia de tic-tac. Se întoarce cu spatele la mine, îşi opreşte câteva şi mi-o dă înapoi. O primesc pentru că nu îmi pot lua ochii de la ea, şi pentru că e foarte fermă. „Cu plăcere! Dacă mai vrei...” apoi îmi vine să-mi trag una. 
„Nu, mulţumesc, am luat şi pentru fraţii mei.”
Na, Diana, ia şi du.  
Se joacă puţin şi răspunde la fel de fel de întrebări din public, de parcă dă un test, şi profită de un momenţel de linişte, întorcându-se iar la mine: „Uite un leu!”
-           „Unde?”
Mă cheamă aproape, pune o carte de joc în dreptul gurilor noastre şi-mi spune în şoaptă:
-           „La tine-n portofel.”
-           „Mai târziu, când se aprinde lumina pe scenă. Dar tu ai văzut vreodată vreun leu adevarat?”
-          „Da, uite. Pe tricou.” Atunci îl observ şi eu.
Laura a numărat toate cărţile de joc pe care i le-a dăruit o mămăiţă, iar când se încurca, îl intreba din privire pe domnul din stânga sa, care o privea ca un tată mândru, ca pe o minune ce era, însă discret, cât să nu-şi supere nevasta.
Laura a zis că vrea să meargă la şcoală să înveţe să citească şi să scrie, dar că părinţii nu vor să o dea la şcoală. 
Atunci o altă doamnă în etate intervine şi cu avânt îi spune: „Să nu te laşi deloc, să plângi, să faci scandal, până te lasă la şcoală! Să te dai cu fundul de pământ dacă e nevoie! E păcat de isteţimea ta!” Atunci se întoarce tot rândul din faţă şi o încurajează: „Să nu te laşi deloc! Da, da! Aşa să faci!”.
Laura zâmbea şi prindea curaj. Vorbea cu „mulţumesc” şi cu „te rog frumos”, era fetiţa noastră, a celor două rânduri de scaune din jurul ei. 
În cele douăzeci de minute, cât a durat până la începerea spectacolului, toţi am gravitat spre ea. Toţi ne-am asumat să avem grijă de ea, să o protejăm.
Am privit la familia spectatoare, la bunicile, la mătuşile, la tatăl ei alb-adoptiv, la picioarele mele, şi la ale ei. 
Pot să jur că absolut toată lumea s-a simţit groaznic de încălţată. Toată lumea şi-ar fi dorit să poarte mai puţin la număr.

Laura a fost copilul nostru rrom, frumos şi sărac. Bucuria noastră. Spectacolul nostru înainte de spectacol. 

miercuri, 18 iunie 2014

Nikos

Nikos avea 23 de ani, încă unul de studiat la medicină-în Timişoara şi trei ore până să zboare acasă-în Grecia. 
Aşa că fără să ştie Bucureştiul, a pornit să viziteze câte ceva, în Centru. La mama naibii, mai exact. 
Pe drum, în autobuz, eu am bocit constant, fără să mă ascund. Tocmai îl lăsasem să plece din ţară pe omul de-l iubeam cel mai mult pe lumea asta, şi plângeam ca şi cum a fost deportat în Siberia. Cumva pe-aproape, doar că la întoarcerea sa, eu nu am mai fost aceeaşi-dar asta e o altă poveste. 
Înalt, blond, ochi albaştri- Nikos îmi era total antipatic mai ales pentru imprudenţa de a se aşeza fix lângă mine când erau atâtea locuri libere în autobuz. Mi-am văzut de treabă şi-am plâns în continuare, fiind totuşi atentă să nu-mi las mucii să atârne. 
După vreo jumătate de oră, săracul a început să se panicheze. Şi-a dat seama că s-ar putea să piardă avionul dacă bâjbâie aiurea. Aşadar, a îndrăznit să mă întrerupă. 
Timid, calm şi cald, nici serios, dar nici zâmbind larg (cum am aflat că putea), ca să nu fie prea mare contrastul între noi. Am făcut cunoştinţă, m-am prins că nu e român, mi-a spus ce e cu el, scopul şi durata călătoriei, şi nelămuririle legate de timpul necesar întoarcerii în aeroport, încercând să viziteze orice până la plecare. 
Aproape după fiecare frază eu dădeam să închei conversaţia şi să mă întorc la plâns. Nu aveam nicio dispoziţie de a socializa cu un străin fermecător. Eu sufeream, şi vroiam să fiu lăsată în pace să sufăr ca la carte, nu să mă buşească râsul la cuvintele lui stâlcite, la încercările lui de glume, nu să mă trezesc curioasă să aflu de ce studiază în România şi nu în Grecia, nu să-mi povestească de familia lui şi de planurile sale de viitor. 
N-am avut de ales. Prea era naiv şi sincer, prea neajutorat şi debusolat. În scurtul timp de-l avea la dispoziţie, ne-am plimbat puţin prin Centrul Vechi şi-apoi am mers la Patriarhie. Nu, nu să ne căsătorim. 
 Am vorbit mult ştiind că e un străin străin ( :P ) pe care nu-l voi mai vedea niciodată, şi-atunci gândurile mele vor fi în siguranţă la el. Şi el a procedat la fel. Nu am schimbat niciun contact, şi nici nu a fost nevoie să stabilim treaba asta. 
L-am dus apoi să ia 783-ul. 
La despărţire, am auzit în îmbrăţişarea lui cuminte: „Eşti o fată foarte tare bună, şi Dumnezeu te va ajuta în tot ce va face. Îţi mulţumesc.”.
Prea naiv...am rămas totuşi să-i zâmbesc la geam, pentru că-mi luase, temporar, cu el în bagaj plânsul, şi-am încercat să aflu până la urmă care a avut grijă de care.

marți, 10 iunie 2014

Da-i timp si fa-ti vant

Iau o revistă cu poze cu bărbaţi, o răsfoiesc, aleg unul şi aştept câteva minute în linişte. 
          Apoi o sun repede pe prietena mea cea mai bună şi îi spun că m-am îndrăgostit irecuperabil de un tip, dar că tipul nu e foarte comunicativ, ba chiar e rezervat, că e posibil să fie într-o relaţie, dar că totuşi tăcerea lui are ceva misterios, că m-a privit cumva absent, dar cu interes, şi în fine, că nu ne-am întâlnit întâmplător.
          Ea mă linişteşte când îmi pune problema din perspectiva lui: are tăcerile mobilate, are nesiguranţele lui, trece printr-o perioadă grea şi confuză. Conchide: stai liniştită, dă-i timp, o să te caute sigur. 
O cred. 
          Între timp, cunosc vreo câţiva tipi faini, dar n-am ce le face, eu sunt îndrăgostită deja şi aştept să mă caute principele ăla cu drame existenţiale, de care sigur îl voi vindeca, pentru că dragostea învinge photoshopul. 
          Când mă supăr pe el, îmi mai cumpăr o revistă, dar mă întorc la vechea aşteptare, pentru că deja îl iubesc. 
Complicată mai e viaţa asta.

Vis cu muraturi

Băi iubirea mea, pentru tine aş fi stat acasă şi aş fi făcut tocăniţă de cartofi, aş fi pus murături, aş fi lustruit oglinzile şi geamurile, iar hârtia igienică ar fi stat milimetric la locul ei. Aş fi legănat cei opt copii ai noştri până aş fi căzut moartă, dar dimineaţa aş fi înviat de fiecare dată ca să-ţi pregătesc micul dejun şi cafeaua.

Dar nu.

Tu ai plecat, şi-atunci nu mi-a mai rămas decât să am succes, să strălucesc, să-mi împlinesc visul cu murături, pe bucăţi, cu fiecare fals care-mi trece pragul şi rămâne până dimineaţa.

miercuri, 4 iunie 2014

Pe aici, pe undeva

Soţul meu e undeva prin apropiere. 
Stau la portiţă absentă, cu un mac după ureche şi mă fac că dau cu var scândurile din gard. Mă rog, sunt fericită preventiv, pentru când am să-l întâlnesc. 
E un bărbat destul de golan şi destul de gentleman. Destul de inteligent încât să pară fascinat de mine, destul de cult încât să mă fascineze. 
E musai să creadă în Dumnezeu, dar broboada să o port doar eu. 
Serios şi ghiduş, cald şi ferm, prezentabil şi imperfect. Şi dacă nu cer prea mult, să poarte barbă. 
Ah, era să uit, unul din noi va trebui să muncească, eu sunt actriţă(?). Şi totuşi fişa postului e încă în lucru. 

Te rog, bunico, repeta-mi...

Era o dimineaţă de toamnă, înainte de plecarea acasă, la Oneşti. Ai mei mă uitaseră cam pentru ultima oară la bunici, iar în verile care au urmat mi-a fost tot mai clar că nu se pregătesc să mă abandoneze. Din păcate. Pentru că îmi închipuiam că dacă o vor face, mă vor lăsa la ţară, la bunici, iar acolo mereu voi fi fericită, atâta vreme cât Aneta şi Gheorghe nu vor îmbătrâni până la capăt.
Nici nu m-au abandonat, dar nici bunicii nu au rămas cum îi ştiam. Poate de asta au şi plecat de tot, mai târziu.
Urma să trăiesc prima zi de şcoală, de vreo două ori.
(Vinerea am fost la Şcoala nr.5 şi, pentru că nu proveneam dintr-o familie „bună”, tovarăşa învăţătoare nu m-a primit în clasă -am fost strigată de pe o hârtie, de o altă învăţătoare – iar luni, am fost din nou în prima zi de şcoală, într-o altă şcoală- nr.10.)
Eh, şi în dimineaţa aceea, a plecării, stăteam pe patul de lemn şi cu saltea de paie (frumos acoperit de pături ţesute de bunica) şi-mi bălăngăneam picioarele, să nu adorm. Îmi venea să plâng de somn, şi uşa de la casă era deschisă, şi era răcoare, şi abia se lumina afară (cât să văd mărul din faţa casei cum stă neclintit la vânt).
Aşa m-aş fi băgat iar în pat să mai dorm puţin, dar îmi ziceam că trebuie să mă antrenez pentru şcoală- şi chiar mă ţinea destul de bine gândul ăsta. Îmi spuneam că odată obişnuită, nu-mi va mai fi somn dimineaţa niciodată. Mai târziu însă am înţeles că sunt fără leac.
Aşa...toţi erau împrăştiaţi „la spate” (o anexă a gospodăriei) să facă bagajele, iar eu îi aşteptam să fugim după autobuz. Şi vine bunica lângă mine, se aşază şi-şi bălăngăne şi ea uşor picioarele, ţinându-mă de-o mână. Mă mângâia cu cealaltă, de parcă sângele îmi drena numai sub impulsul ei uşor. Şi-mi vorbea bunica aşa cum îi vorbea unui om mare, şi mă învăţa de bine, şi simţeam atunci că nu are nici mama dragoste mai mare ca a ei.
Nu-mi mai amintesc nimic din ce mi-a spus atunci. Nimic. Oricât mă străduiesc, oricât plâng uneori dimineaţa înainte de răsăritul soarelui. Nimic.
Orice altceva din copilărie îmi amintesc, dar nu acea dimineaţă, când sunt convinsă că bunica mi-a profeţit despre viaţă. M-a sfătuit cu folos, tainic, şi eu am uitat tot.

Groaznic sentimentul amneziei. Cine ştie ce-aş fi putut evita daca mi-aş fi amintit ce mi-a spus ea atunci... 

Fragment dintr-o poveste nescrisa

Numai eu puteam să-i fac o cafea unui proxenet, să primesc (plătind) cu dezinsecţia în casă, deşi nu aveam gândaci, să părăsesc un om capabil să mă iubească inconştient şi până la capăt, să accept alt loc decât primul în viaţa cuiva sub pretextul că sunt bolnavă de acel om, să-mi cer iertare când nu am greşit sau pentru că sunt, şi să recunosc toate astea.

Numai eu puteam să înţeleg, trăind, că tot ce judeci, devii.

marți, 3 iunie 2014

Obicei la Billa

La casa, in Billa.
" - Te grabesti? (in timp ce cauta un cod intr-un catalog)
- Nu, am iesit la lene, in pijamale...
- Pai ne-am obisnuit cu tine asa. Daca nu vii doua zile pe-aici, sau daca vii imbracata normal, ne intrebam daca esti bine." (se intorc si celelalte casierite si o aproba zambind)

Sa nu riscam aiurea

„Dacă mănânci direct din oală, îţi plouă la nuntă.” – o vorbă din sat, de la bunici.
Vorbe...

Da, Diana, dar dacă o fi adevărat? Ia o lingură şi nu risca aiurea, tre’ să fii sigură totusi, de ceva - mi-am zis pedalând hrăpăreţ la tocăniţa de cartofi.

Nu fi tampit si nu rata o Intalnire

Bai, cand ti-e dor de Dumnezeu, uita-te in ochii unui copil. 
Taci si priveste. Atat.
Nu te juca aiurea, nu te stramba, nu incerca sa ii fortezi zambetul. 

Ai sa pari tampit subestimandu-l, si ratezi o Intalnire.

luni, 26 mai 2014

Noaptea toti visam frumos. Important e cum te simti dimineata

            Într-o noapte m-am foit prea mult. M-am enervat şi am întins patul, apoi plapuma pe tot patul, apoi într-un şir, jucăriile de pluş, şi-apoi am rulat-o. Ca pe-un joint. 
            L-am aşezat la margine şi l-am parfumat de la distanţă, cât să am senzaţia că ai fost prea obosit să mai facem duş. Sau că ţi-a rămas totuşi imprimat în piele parfumul, după duş.
            M-am lăsat doar într-un tricou de-al tău şi m-am aşezat cu capul cam pe unde ştiam că-ţi era umărul drept, în prelungirea pieptului, iar un picior mi s-a modelat automat ca şi cum l-ar fi definit pe-al tău, ăla de-ţi amorţea odată cu umărul.
           Am renunţat să-ţi mai leşin o mână mai jos de buric - imaginaţia mea a avut o limită- şi totuşi am adormit.
În şfârşit.
Dimineaţa mi-a fost aproape la fel ca atunci când m-am trezit prima dată fără tine, după ce-ai plecat în căutarea sensului pierdut. 

vineri, 23 mai 2014

Fractura logicii

Dacă viaţa e o minune şi dacă orice minune ţine trei zile, de ce se tot depăşeşte termenul..? :P 

Cea mai grea meserie

Cea mai grea meserie e cea de înger păzitor. 
Săracul, vorbeşte cu surzii, cu încăpăţânaţii, păzeşte şi oblojeşte, scoate din belele pramatiile inconştiente, remediază situaţiile dezastruoase în favoarea sufletelor îmbrăcate în trup, şi între timp, după atâtea eforturi, nici măcar nu îi este recunoscută prezenţa. 
Ce să mai vorbim de mulţumiri.

PS: Îmi imaginez cum Îl trimite Doamne-Doamne pe îngerul meu, la mine. “Mergi, că nebuna iar o face pe deşteapta. Iar îşi dă foc.” “Oh, Doamne, nu…”. Şi îşi ia casca şi mitraliera şi vine să-mi şteargă nasul mai întâi.


joi, 22 mai 2014

Sa-ti spun un secret

Pe Dumnezeu cel mai bine Îl vezi printre lacrimi. 

Un fapt

O amintire frumoasă, rămâne frumoasă orice s-ar întâmpla, însă nu îşi depăşeşte niciodată condiţia de amintire. 

Instructiuni

Vorbele pot compune minciuni. Pot confecţiona aripi, pot recompune prezenţe, pot descompune fiinţe. Pot întregi, pot vitregi. Te rog, ai grijă ce-mi spui. 

Terapie

Hai, repetă după mine: sunt fericit. 
Mă aflu în locul potrivit.
Aerul mi-e suficient. 
Nu mă doare niciun umăr. 
Acum respiră şi spune-mi că nu sunt decât bulgărele ăla de pământ care, în fărâmiţarea sa, te-a intuit, dar care nu a ştiut niciodată câte mănunchiuri de frici ai ţinut la spate. 
Te simţi mai bine? 

miercuri, 21 mai 2014

Eu cred c-a fost o densă amnezie, tu ce zici?

Am închis uşa în urma ta, şi-am ştiut că a fost pentru ultima dată.
Aşa cum numai o primă dată poate deveni singura şi ultima dată.
Şi tu ai ştiut.
Mi-am dat seama după cum îţi stăteau umerii, după cum îţi ţineai capul pe gât şi mâinile adânc înfipte în buzunare, de parcă sperai să-mi întâlneşti măcar un sân dincolo de căptuşeală.
Mai ţii minte cum ne-am minţit atunci de frumos? Cum ne-am îmbrăţişat de parcă plecai să vânezi un cerb? Păreai sigur că seara ne vom încălzi la foc, fără şemineu.
Mai ţii minte cum m-am prefăcut că te cred?
Te întreb serios, eu chiar nu-mi amintesc nimic mai clar decât cum paşii ţi-au fost striviţi de linişte. 

Apoi cum fruntea mea a lovit sacadat, sub vizor, repetând „nu pleca!, nu pleca!, nu pleca!”.>

Atentie la gropi

Dragostea nemanifestată o vreme, prea multă şi hapsână, se transformă la cea mai mică zdruncinătură, într-o vomă emoţională. 

porunca apocrifa

Diana mea, să nu-ţi faci chip cioplit din pământuri uscate, oricât de frumoşi ar avea ochii, şi nici să te închini lui. E păcat de tine. 

marți, 20 mai 2014

Neam prost

Am bătut la poarta cărnii tale, am pus urechea să te ascult, iar pielea îţi era compactă. Nu lăsa nimic să treacă prin ea. Niciun gând, nicio emoţie. 
M-am îndepărtat, gândind că nu-i nimeni acasă. 
Că nu eşti, că nu ai fost niciodată. 

O posibila explicatie

Cred că degetele nu se termină acolo unde le vedem, ci în prelungirea lor, acolo unde formează un mănunchi, împreună cu ale acelui om la care te gândeşti. 
Poate de asta îmi scapă printre degete orice.
Dă-mi drumul, mă ţii legată! 

Zi ca nu-i asa

Frumuseţea care vine din interior nu te transformă într-o zână, ci în „cea mai bună prietenă”.  

Comportament deviant

Ce fac eu când mă îndrăgostesc?  
Scriu până ameţesc, trăiesc o poveste teribilă în cuvinte, îl compun şi-l descompun pe bietul om după bunul plac, vorbesc cu el- în cel mai bun caz cu fotografia lui în faţă, mă supăr şi-apoi mă controlez. 
Inainte sa adorm, îmi zic: „ce viaţă tumultuoasă trăiesc”. 

Reciprocitate

Peste sicriul tău nu se va arunca pământ. 
Voi fi acolo şi voi răsturna peste tine tot ce ai lăsat în urmă. Tot ce nu ai trăit. Tot ce ţi-a fost frică să recunoşti, să accepţi, să dăruieşti. 
Voi avea grijă să-ţi iei cu tine tot bagajul: amintiri, regrete, promisiuni, iubiri, dar mai ales nenorocitul ăla de vis de nu mi l-ai rostit niciodată. Visul ăla care te-a târât o vreme prin viaţă, care te-a anesteziat când ceva te-a durut, care a fost mai adevărat decât tine sau decât mine, decât lumea din care vom pleca. 
Vei fi îngropat în tăcerea ta intactă, învelit în răceala ta impusă şi calculată, iar eu voi fi acolo să nu mai fac nimic. Să te privesc prin ochii tăi, pe care i-am oprit ca breloc de chei. 
Roagă-te să mor eu înaintea ta, şi dacă aşa se va întâmpla, să faci aceleaşi lucruri pentru mine. 

duminică, 18 mai 2014

Evident ca nu. Sunt doar putin geloasa

Oare în viaţa oricărui bărbat, oricât de însurat sau doar fericit, există la ceas de întuneric, întors cu spatele şi încins la brâu cu mâna femeii sale, o imagine a alteia? 
A unei femei „prea” şi „foarte” şi „cea”, tocmai pentru că nu e a sa? 
A unei femei la fel de conştientă, ca cel care o ascunde îndărătul pleoapelor, că nu va putea niciodată să încropească un „noi”, oricât de efemer? 
Sau oare în viaţa fiecărui om întotdeauna va exista o persoană absentă iconificată (nejustificat)? 

marți, 29 aprilie 2014

Nici Adam şi Eva nu au stat prea mult în rai

Hai să fugim undeva, o zi, împreună; să ne urcăm într-un tren care să ducă oriunde, dar să coborâm ţinându-ne de mână, înainte de destinaţie. 
Să ne trăim povestea ca doi bolnavi fugiţi de sub tratament, care ştiu că oricum vor muri, ca doi tineri îndrăgostiţi ce cred prosteşte în „pentru totdeauna”, ca doi actori trăirişti care au nevoie de câteva zile „să-şi revină” din rol.
O zi. 
Nimeni nu suferă pentru o durere neştiută, dar noi, pentru o fericire efemeră ştiută, s-ar putea să da.
O zi. 
Pentru a ne continua viaţa fără regrete, fără „se poate să fi fost frumos”. Nu, nu ar fi frumos mai mult de o zi, şi nu cred că avem nevoie de mai mult.
Nici Adam şi Eva nu au stat prea mult în rai.
Să ne urcăm în tren, şi să trăim tot pe repede-înainte, să ne iubim tare şi mult, să ne facem promisiuni şi a doua zi să le încălcăm - mare diferenţă nu va fi între povestea noastră de o zi şi cele de zi cu zi, până când moartea va avea sau nu ce despărţi. 
Să fim fericiţi pentru „Acea Zi Împreună”, încât străinii care ne vor întâlni să creadă în dragostea adevărată, cum credeau în adolescenţă. Şi noi să nu le stricăm bucuria.
Ne vom întoarce într-un mâine, de două ori: o dată de unde am plecat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi a doua oară, spatele. Atât te rog: la despărţire, să aplaudăm împreună puţin, să ştiu că s-a sfârşit.

Vrei? 

joi, 24 aprilie 2014

A uita-uitare-uitat

Nu cred in uitare. 
Cred in uitatul in suflet, pentru ca tot ce pui sub pres se cheama gunoi si ramane la tine. 
Nu poti uita pur si simplu, pentru ca nu avem butonul "uitare", cum nu avem butonul "dezindragosteala", sau "nedor". 
Accepti ca ai lasat usa intredeschisa, ca atat ai fost la acel moment. Iti asumi, inveti, uneori repeti. Ca-n viata. Intotdeauna imi zic: "Vezi de poti pune rahatul primit ca ingrasamant de flori, cine stie ce roade vei da in timp..."
Si totusi, cum suntem diferiti, s-ar putea unii sa reuseasca sa dea un "delete" fortat si furios, si mult mai tarziu sa se intoarca sa vada ce stricaciuni a facut bomba atomica. Dar uitarea, in cazul acelora, se numeste "fuga". Sau "amagire". 

Fragment dintr-o conversatie imaginara

"Când te-ai născut tu, eu vroiam să mor. Sau să zbor. Vroiam să te întâlnesc, dar tu nu ştiai să spui decât „mama”, sau mă rog, învăţai să citeşti. Te căutam prin fel de fel de paturi, uneori furios, alteori curios, în timp ce tu sufereai pentru prima dată din dragoste.
Apoi m-am resemnat. Mi-am zis că nu exişti, şi m-am mulţumit cu acest răspuns.  Când de unul singur, când alături de acelaşi răspuns, dar sub formă de femeie.

Acum, când ne-am întâlnit, eu m-am născut şi tu vrei să mori (sper că de dragul meu). Nu se face, hai încoace.”

joi, 10 aprilie 2014

Sport extrem

Urmaresc cu interes vanatoarea de capre. Cele ale vecinilor. 

De vorba cu taicuta

" - Parinte, de cate feluri si de cate ori e Dragostea? De atatea feluri pe cati oameni exista?

- Dragostea e de atatea feluri si de atatea ori cat suntem curati si sinceri. Restu' e patima."

o marunta renuntare

8 august 2012

Cand aveam pana in 10 ani le spuneam alor mei ca pana la 25 de ani ma voi juca la fel de fericita cu papusile si cu jucariile de plus. Nu m-au crezut. Am fost destul de exacta, numai ca inainte sa implinesc 24, simt ca e cazul sa renunt.

Sa-i las sa castige. 
Le voi da, aproape pe toate, unor copii care le vor pune alte nume. Totul e sa scap de privirile lor intrebatoare si triste, de hologramele care mi se deruleaza pe repeat.

Despre mama rusilor

"Europa il are pe Hamlet, noi nu avem, deocamdata, decat Karamazovi." ..."Deocamdata", "Decat"?! Daca aflu de vreun rus mai imens decat Karamazovii s-ar putea sa crape inima in mine...si-asa au venit dupa Raskolnikov si Stavroghin - stepa si taigaua lor de rusi, cu Moscova lor coplesitoare si teatrul lor organic si viu, si cu Dostoievskiul lor cu tot!

Intrebare si raspuns

- De ce vrei sa devii actrita?

- De teatru.

Cu mine, la vorbe

Fii sincera. Ce ai? 
Nu stiu. 
Minti. Fii sincera. 
Si de ce sa-ti spun? 
Pentru ca macar eu trebuie sa stiu. 
Poate ca tocmai tu nu ar trebui sa stii. Si oricum nu am incredere in tine. 
Si-atunci de ce vorbesti cu mine? 
Pentru ca asa-i cand innebunesti. 

Dintr-un dialog la ora asta, cu mine insami.

Hotarare

24 iunie 2013: In noaptea asta de Sinziene eu nu vreau sa dorm, pentru ca mi-e teama ca-mi visez ursitu'. Si eu nu mai vreau sa-l visez, eu vreau sa-l intalnesc.

Recenzie concisa

"Nebunul" lui Savatie Bastovoi m-a descompus si m-a recompus. De mai multe ori. Este o carte care merita sa o las prin testament mostenire...care are si mai mare valoare din mana in mana, pana la inima.

Inspiratie profunda pe 8 august 2013

Foaie verde de cicoare,
Maine voi pleca la mare.
Eu cu Sanzi si un cort, 
Praf, gramada in confort,
Si-om zambi de pe nisip
Fiecare-n al sau slip. 


(vesnicia s-a nascut la Onesti)

Bonsoar madam

Autobuzul a franat brusc si au urcat doi 'telectuali prospat sositi de la sala de lectura, cu slapii in buzunare. S-a dezinfectat brusc aerul in jurul lor, iar doamna de langa mine imi sopteste ghidus, cu limba impleticita, aproape facuta fundita:" Ge sa le faci, barbati..". M-am limitat la a-mi tine respiratia. Ii suna apoi telefonul unuia din cei doi: "Bonsoar, madam..ge sa fac, zant la ghirigiu...pune muzica ji nu fa galagjie...ajteapta-ma cu Marsul triumfal!" Dau sa cobor si ii intreb politicos daca vor sa-mi faca loc...(zambind) "Nu tipa la mine, don'soara...ia zi, dansezi?". I-am raspuns cu replica bancului "Nu, dom'le, asa merg eu." si-am coborat sa povestesc treaba asta.

Un sens marunt

Trebuia sa ma nasc si sa traiesc la sat, undeva in vremea lui Liviu Rebreanu, nu mai tarziu de Marin Preda, sa fiu data la scoala cu banii de pe loturile de pamant ale bunicilor si sa umblu desculta si despletita pe sub basma. 
Sa ma ia de nevasta dascalul din sat si sa ridicam amandoi o casa pe care s-o umplem cu copii: o parte ai nostri, o parte ai satului, carora le-as fi fost invatatoare. 
Atunci nu as fi postat porcarii pe Facebook, nu as fi facut margele pe care nici eu nu le port, nu as fi scris balarii pe care nici eu nu mi le recitesc, si totul ar fi avut un sens marunt, cat ograda mea, dar cu siguranta mai nobil.

Romania mea, in 2013

România mea este România celor care au jertfit ceva din ei pentru mine. Care au murit pentru libertatea mea de exprimare şi religioasă, pentru neasimilarea şi neînstrăinarea mea. Care mi-au măturat drumul să ajung să fiu. 
România mea este a unora care au mers la Alba Iulia în 1918, a unora care au murit în închisorile comuniste, a unora care prin minţile şi prin sufletele lor au dăruit ştiinţei şi artei, culturii, şi au îmbogăţit cele ale duhovniciei.
România mea este a multora din trecut şi din prezent, iar eu sunt a României din viitor. Mi-o asum aşa cum am primit-o, şi vreau să am ce să dau mai departe.
Nu îndrăznesc să deznădăjduiesc, chiar dacă România de azi nu este întruchiparea visurilor de odinioară, pentru că printre noi se află mari români care ar putea ruşina pe cei care nu au crezut în ei. În românismul lor. La multi ani, România de aici şi de pretutindeni!

Barbati si femei iubind si scriind

          Bărbaţii au scris cel mai mult despre dragoste pentru că au iubit pe timpul vieţii mai multe femei, de cele mai multe ori, în acelaşi timp. Şi le-au părăsit şi au rămas, în cele mai banale şi fericite cazuri, cu una singură fizic, iar cu celelalte toate în gând.
Şi le-a iubit bărbatul-cu-o-femeie pe toate, cu atâta Rusie în braţe încât a chelit, deşi doctorii întotdeauna au găsit alte explicaţii. Şi bărbaţii au suferit de mai multe ori părăsind mai multe femei în acelaşi timp, deşi, pe majoritatea dintre ele, îşi petrec zilele chelind, încercând să le părăsească.
Femeile au scris mult mai puţin, aceleaşi şi aceleaşi poeme de dragoste, aceleaşi idei repetate în sute de rânduri, identice în sute de caiete ale tuturor femeilor care au iubit de mai puţine ori decât bărbatul lor care a părăsit mai multe femei pe care le-a iubit. Parcă toate au iubit un singur bărbat, înainte de cel pe care-l observă chelind. Acelaşi.
Bărbaţii nu au contenit să scrie, şi foarte variat chiar, şi bine de tot, precum au iubit, pentru că femeile toate nu le-au fost muze, mame, porturi, dame în dantele, valuri, focuri, otrăvuri, linişti, frângeri, boli, draci, patimi, holograme, ci doar un singur lucru: Necunoscute.

Eu, in cateva cuvinte

Scurt, ca sa stiti cine sunt: ma gandeam aiurea si am confundat pasta de dinti cu crema de maini. Am realizat treaba asta abia dupa ce gura imi mirosea frumos a parabeni. The end.

un gand in calitate de romanca

Pe 21 Decembrie 1989, eu aveam un an jumate. Stiam cateva cuvinte si faceam la olita, dar habar nu aveam ce se petrece dincolo de patut, ceva mai departe, in Timisoara sau la Bucuresti, sau in alte orase din tara. 
Nu stiam ca mor oameni pentru Romania de azi, pentru libertate si pentru demnitate, si poate si pentru mine, putin, de moment ce acum pot scrie aici.
Sunt ipoteze cum ca a fost o mascarada Revolutia din 1989, jocuri si masinatii politice, dar crucile ramase in urma sunt pe bune. Sunt acolo in cimitire ca martori pentru momentul in care adevarul va iesi la suprafata- cand va fi nevoie de el.
Acum ceea ce nu poate fi contestat este ca s-a murit. S-a murit mult. Cu speranta, cu durere, cu revolta. 

S-a murit printre cei care au ales sa iasa in strada, printre cei care si-au ascuns glontul in trup dorindu-si ca al lor sa fie ultimul. 

Cele mai bune nopti

Cele mai bune nopti mi-au fost alea in care nu am dormit, ci in care am scris sau am citit. De asta urarea de "noapte buna"- cu gandul la somn, mi se pare la fel de nepotrivita precum oximoronul "buna dimineata". (E doar dimineata, buna nu are cum sa fie, pentru ca s-ar numi amiaza). 

De Dragobete

Exista un moment pentru toate, pentru ca toate vin oricum cand vor. Totul e sa ai incredere si rabdare, constient ca nu vei scapa. Sa nu deznadajduiesti. Sa fii convins ca totul este in favoarea ta, mai ales cand nu intelegi ce sau de ce se intampla. 
In viata citim multe si credem si mai multe. Nu mai exista viata inafara vorbelor pline de-nteles, pentru ca viata insasi se pierde printre ele. Pierdem ceva sau pierdem ceva, important e sa stim. Sa mergem mai departe spre nicaieri, pana unde se uneste cerul cu pamantul, pana sta vantul. Atunci, si doar atunci, vorbele vor avea valoare, iepurasii vor fi liberi, fluturii vor fi in lanturi, si sufletele la vedere. 
Exista un moment in care spui: e momentul. Cel mai cel. Acel crampei de clipa in care, privind inapoi iti dai seama ca a meritat. 
Pot manca la infinit c...t. Dar ma opresc. Cu ocazia Dragobetelor, ma pun sa despodobesc bradul de Craciun.
Apoi dau cu aspiratorul si imi cant in surdina "despodobeste, Diano, bradu', si nu te intristaaaa...".

Fara obligatii

     25 feb 2014        

             Ieri seara, in fata scarii blocului, un batran nevoias, tremura de frig. Mi-a cerut sa-i aduc o coaja de paine. Urc intr-un suflet, ii pun intr-o punga paine, un borcan de zacusca, un bidon de iaurt si un cutit de plastic. 
              Vroiam sa descompletez setul de linguri, dar m-am gandit ca se descurca, totusi. Intr-o alta plasa ii pun un sac de dormit, un fular mai barbatesc, si un prosop. Cobor cu ele, insufletita, de parca omul ar fi fost pe moarte si eu trebuia sa alerg sa-l salvez. Cum nu vad la distanta fara ochelari, orbita de fapta mea aproape eroica, ma apropii de usa si dau sa deschid, gandind sa-i spun sa intre in scara si dimineata sa iasa inainte sa fie observat de cineva din bloc. 
             Atunci il vad pe geam pe nevoias cum se la**ia. Ma observa si continua. Ii fac semn in sensul de "ce faci nene?", de parca nu intelegeam. Continua. Raman tampita o clipa si apoi strig la el: "HOOO!", iar el se opreste, moment in care deschid usa, ii las plasele si inchid imediat. 
             Am vreme sa-l aud in timp ce ma departez incet, spre lift: "Nu pleca, mai ramai, fara obligatii, ramanem prieteni?". De mila si scarba m-am pus sa beau. Si-am baut pana la 3 dimineata, de nu stiu cine a fost mai jalnic.

Prea multe filme proaste

(ma adresez unui anume tip de umor, celorlalte tipuri le cer scuze) 

Mi-am luat coaja de pe o buba, in apa cazii. Nu era vindecata, si primul gand mi-a fost: "Sa ma grabesc, nici nu stiu de unde apare un rechin. Intotdeauna apare unul." ( :)) )

Reanimare. O noua viata

"Traieste! Nu renunta acum! Traieste! Va fi bine, incepi o noua viata! Asistenta, mai mult pamant! Acum!" Imi ziceam in gand, in timp ce presam pamantul in ghiveciul in care sade acum, la reanimare, panseluta cu mustati. 

Priveliste

Nu ştiu cum e la voi, dar eu când privesc pe geamul din sufragerie sau pe cel din dormitor, văd oameni calmi, modeşti, la locul lor. Nimeni nu se grăbeşte nicăieri, nu demonstrează nimic, nu se revoltă steril, nu se supără. Politicoşi. Unii par că vor să-şi cedeze locul. Alţii au permanent flori la îndemână, sau se bucură de lumina ce le pâlpâie printre ramuri, de la soare. Se bucură de natură, ascultă păsările sau vântul, în funcţie de sezon. Singuri, şi totuşi împreună, făcând parte. O comunitate fără vicii, fără delicii, dar liniştită. Cum găseşti în toate cimitirele. Mi-e bine. ( ;)) )

01:48, 8 aprile 2014

La ora asta, în acelaşi timp, în diferite locuri, mulţi oameni sunt singuri. Sunt nişte singuri cu singurătăţi simţite diferit. Şi absolut toţi, oricât s-ar minţi, au în gând pe câte cineva. Poate dintr-un trecut apropiat sau depărtat, din prezent, sau poate dintr-un viitor în care îşi proiectează idealul de „împreună, aici şi dincolo”. Pe cei care sunt singuri în doi nu-i iau în calcul. Aşa...şi toţi singurii ăştia sunt cumva împreună, în singurătatea care îi leagă; unii încearcă să adoarmă, alţii urmăresc diverse genuri de filme, alţii scriu tâmpenii şi le postează. În astfel de seri teleportarea ar fi mai mult decât utilă. 

joi, 3 aprilie 2014

Un LEU la ocazie

Seară de august, pe marginea drumului. Stăteam la ocazii, singură. Nici nu ştiam ce semn să fac, şi ridicam şi eu o mână, ca agenţii de circulaţie, zicând cu gura închisă „Oneşti”. Poate de asta nu oprea nimeni. Tren nu, maşină nu, autobuz spre acasă sau cu care să mă întorc la mamaia, nu. Deşi varianta cu înapoi, la mamaia, nu am luat-o în calcul. Mai bine pe stradă, decât  în casa din care în ziua aia îl scoseseră pe tataia cu picioarele înainte. În plus, „mâine”-le de atunci era ziua mea, şi chiar aş fi vrut să beau o bere în incintă, cu gaşca proaspat formată. La 16 ani, fără o zi, chiar conta să fiu cu ei, să trec peste pierdere privindu-l pe furiş pe ăla de-mi plăcea.
Credit, pe primul meu nokia, nu aveam. Mai niciodată, sau doar de bip. Aşadar, proaspăt plânsă, într-un doliu care mă subţia şi mai rău decât eram deja, speram să oprească cineva. Fie şi-o căruţă.
O vreme au trecut maşinile ca trenul prin gările mici, dar a oprit, într-un târziu, un bmw, cred. O navă spaţială. Am dat să urc în spate, dar şoferul mi-a deschis portiera din dreapta, în timp ce vorbea la telefon. Mă urc în faţă, bucuroasă că voi vedea drumul, prin geamul unei maşini rapide, şi trag portiera după mine, cu ambele mâini. Îmi face semn să-mi pun centura. Se blochează totul, automat. Pornim.
După o vreme, termină de vorbit la telefon şi iniţiază o conversaţie amabilă. Cum mă cheamă, câţi ani am, de unde vin. I-am răspuns cuminte, în timp ce-l analizam: 45 de ani, mătăhălos, cu burtă, îmbrăcat scump, ca un familist afacerist, şi cu o faţă de bivol mâncător de paste cu pizza.
Un om de treabă, care m-a luat cu maşina spre oraş, cum şi-ar fi dorit să o ia cineva pe fata lui - mi-am zis. Privesc pe geam, în dreapta, ce-a mai rămas din apusul soarelui, frânturile de munţi, mă legăn la curbe, mă bucur de viteză. Drumul e liber, suntem înafara localităţii şi nenea mână caii cu biciul. Frumos. Întorc spre el privirea şi îmi zâmbeşte. Nu ca tata, nu ştiu cum. Îmi spun că mi se pare, continuăm să vorbim nimicuri.
Îi scapă mâna, întâmplător, de pe schimbătorul de viteze, pe piciorul meu anemic. Se mai întâmplă asta de câteva ori, şi îl las, ca şi cum ar atinge o canapea veche, pentru că am înţeles a ce zâmbea.  Vomam în interior, aruncam cu voma aia în el, îl călcam în picioare cu cizme de gumă, mărimea 45, după ce îl zdrobise un tir, urlam şi mă rugam să găsesc o cale să scap.
„Te grăbeşti rău? Ştiu un motel în drum, ne putem opri să mâncăm o pizza. Sau paste.” Îi răspund, prefăcut naivă: „De ce să pierdeţi timpul cu mine? Cu siguranţă vă aşteaptă soţia la masă, copiii, să vă jucaţi cu ei, înainte să adoarmă”. Mă crede, încercând să ascundă, totuşi, iritarea: „Chiar aşa de bătrân mă vezi?”
Îmi impuneam să fiu calmă, să fac pe proasta, să-l înduioşez şi să-i schimb intenţiile. Toate astea, fără să-l enervez. Simţeam că dacă ajunge să se supere, pentru că mă isterizez sau pentru că îl refuz (cine ştie, poate că asta i-ar fi plăcut şi mai mult), ajungeam să văd şi să simt de foarte aproape şi pentru prima dată, un penis. Şi apoi mă vedeam cum aş fi fost lăsată noaptea, vie, poate şi bătută sau moartă, în pădure.  Mă gândeam chiar să sar din maşină, din mers, dar nu ştiam s-o deschid. Era automată toată.
„Dă-mi numărul tău de telefon, ne vedem în altă zi.” „Telefonul ăsta nu-i al meu, e al tatei, un om foarte agresiv. Mă ţin din scurt. Mi l-au dat să se asigure că sunt bine. Şi când ies în oraş, undeva, mă sună din oră în oră.” „Să nu-ţi pară rău de tinereţea ta.”- insinuant şi ameninţător.   
Am simţit că oricât de naivâ şi de tâmpită aş fi, nu am nicio şansă, decât să îl sensibilizez. Sau să-l exasperez. Şi instinctiv, am combinat cele două stări. Mi-am lăsat lacrimile să curgă şi-am început ceva de genul: „Of, iertaţi-mă... că vă indispun, sunteţi aşa drăguţ, prin toate complimentele de mi le-aţi făcut, aşa, să mă înveseliţi, pentru că eu ştiu că sunt o copilă anemică şi uscată ca scandura din gard, dar mi-am amintit de tataia, v-am spus că azi a fost înmormântat, bietul de el...Doamne, ce-a mai suferit, ţintuit la pat, neputincios, Dumnezeu ştie cum ajungem fiecare la bătrâneţe...(îmi lăsam mucii să-mi curgă, mă ştergeam cu mâna şi apoi de blugi) Îmi trece repede, mă apucă aşa o criză de plâns, mă ţine cam o oră, şi mă lasă după ce vomit. Ah, nu, staţi liniştit, vă spun dacă am nevoie să opriţi,ştiu că mă înţelegeţi...văd că sunteţi un om minunat, se vede pe chipul dumneavoastră blândeţea, nici nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru că aţi oprit să mă luaţi la ocazie. Cine ştie ce puteam păţi noaptea pe străzi, în Comăneşti.. Ce ar mai fi contat apoi dacă văr’miu, care a ieşit din puşcărie, l-ar fi făcut franjuri pe ăla de s-ar fi atins de mine? E ca fratele meu, n-a putut ajunge la înmormântare, dragu’ de el, mă aşteaptă în Oneşti, unde mă veţi lăsa dumneavoastră...” Şi tot aşa, politicoasă şi enervantă.
Plângeam cu lacrimi mari şi calme, vorbeam tare, şi-i atingeam tapiţeria din piele, de culoarea untului, şi mâna de pe schimbător, fără să mă fi şters de muci. Devenisem o nenorocire de care vroia să scape. Descumpănit, după o linişte scurtă: „Ai zis că mergi la Oneşti?”, „Da. Păi nu?”, „Nu, eu merg la Moineşti. Coboară!”.
Mai aveam destul de mult până la Târgu Ocna, era noapte, şi m-ar fi lăsat la drumul mare, poate în calea altui „familist”. Aşadar, am riscat, şi l-am convins prin rugăminţi şi periaj emoţional, să mă ducă până în Târg.

M-a dus. Cu ciudă. Am vrut să-l plătesc (aici mi-am forţat mâna) şi m-a aruncat din masină, cu tot cu bani. L-am văzut din praf, întorcându-şi LEU-ul, pe o stradă ocolitoare, care dădea cine ştie unde.  Şi-am ajuns acasă, cu bine, cu un om ce trăia din ocazii şi îşi pornea Dacia 1310 din două fire. 

luni, 24 martie 2014

Nu e încă primăvară

Înainte vreme simţeam anotimpurile. Aveam „premoniţii” în legătură cu ele, şi făcea parte din bunul meu simţ să mă bucur de simţămintele astea sezoniere - exaltare, tolăneală, melancolie, moarte clinică supravegheată. 
Mă instalam în ele şi le aduceam nuanţe, le amestecam echilibrat, dar întotdeauna aveam un punct de plecare. Chiar ştiam când e cazul să vină primăvara, şi ea venea. La timp. La timpul de-l anticipam eu. 

Acum nu. Acum parcă nici n-am încredere că e primăvară afară, parcă nici nu o aşteptam, parcă nu-i era momentul să vină, pentru că astă iarnă m-am convins complet că vremea va continua aşa o veşnicie. 

Sunt sceptică şi mă îmbrac gros, în continuare. Sau fac câte-o nebunie, câte o excentritate vestimentară, cu gândul că mă va prinde negreşit o zăpadă. Sunt sceptică şi nu mă îndrăgostesc, nu mă mai. În fiecare primăvară făceam eroarea asta: fie de aceeaşi persoană, fie de altele. 

Acum, nu. Nu-i momentul. Nu-i contextul. Nu-i nimic. Mă dresez (am văzut că unora le merge) şi mă rostogolesc în gând, fac pe moarta în caz că mă suprind zâmbind a proastă, şi mă leg la poartă pe mămăligă şi apă.

Nu. Nu e încă primăvară. 
Chiar n-aş şti ce să fac cu un sentiment în braţe, din senin, peste noapte, ca zăpada aia pe care o aştept să vină mişeleşte. 

duminică, 16 martie 2014

Poate un fel de-a fi

De-a lungul timpului, cam de când purtam rochiţele flauşate, cu volănaşe, de mi se vedeau chiloţii (şi ei tot flauşaţi) când mergeam, am tot căzut în dragoste pentru câte cineva. Mai exact, tot timpul. Bine, e mult spus „dragoste”, să zicem că am tot picat „în admiraţii”, iar uneori, atenţia asta pe care o acordam nesăbuit tipilor, fie ei posesivi cu maşinuţele de plastic, se transforma în obsesie de ani întregi, iar alteori, surprinzător, dispărea după câteva zile. Cert e că eu nu am avut niciodată pauză.
„Iubeam” neîmpărtăşit ca o nebună, atât cât puteam la fiecare vârstă, sufeream şi scriam şi mă întrebam ce am, de ce nu pot fi şi eu într-o stare de normalitate, fără să mă gândesc la câte cineva, fără să nu sufăr că nu sunt trasă de codiţe- faptul că eram tunsă „bros” nu era un argument, pentru că băieţii, dacă vroiau să chinuie o fată de le plăcea, găseau întotdeauna soluţii etc. (perverşii să se oprească din citit). 
În cel mai bun sau rău caz, eu le deveneam „cea mai bună prietenă”. Sau, când depăşeam momentul şi mă concentram la suferitul după altcineva, se trezeau să-mi spună că le sunt dragă. Adică „visul” se fucking împlinea, dar târziu. Întotdeauna cu întârziere. Ceea ce acum îmi spun că nu a fost un lucru rău, pentru că nu ştiu cum aş fi putut trăi fără să sufăr din amor neîmpărtăşit, fără să mă bucur de fiecare zâmbet primit. 
Atâtea poveşti  nu s-ar fi creat în capul meu, săracele. Sau nu aş fi ţinut minte multe momente drăguţe, simple, nevinovate, ocupată cu trăitul marii iubiri. Pentru unii poate, nişte prostii, pentru mine, cele mai tari trăiri. 
De exemplu, în clipa asta mi-am amintit de un tip care ar merita o scurtă povestire. Îl cheamă, sper că în continuare, Paul. Semăna cu Kurt Cobain, în glorie. Eu cântam într-un bar, la karaoke, şi după, a venit la mine cu o bere pe post de floare, şi mi-a oferit-o odată cu niste felicitări pentru voce. Am stat de vorbă cu el preţ de „floarea” dăruită şi când a trebuit să plec, şi-a scos o verigă din ureche şi mi-a aşezat-o pe-un deget. A doua zi am plecat din oraş şi aşa am bifat o amintire drăguţă. 
Revenind....Cum aş fi putut să mă autoiluzionez degeaba, sau cum aş fi trăit cu opţiunile nefericite, pe care acum le reneg? Oricum, cel mai mare rău ar fi fost să fi crezut că Diana e o fată frumoasă, şi fără dubii: cine ştie dacă mai puneam mâna pe vreo carte. :)) 
Cert este că eu nu pot altfel. Nu ştiu cum e să nu-mi placă de cineva. Gusturi proaste nu cred că am, poate doar aşteptări prea mari. Sau prea mici. Sau e un fel de a fi. NEXT! :D 

miercuri, 29 ianuarie 2014

Lucru manual

Aştept să se potolească această vijelie (şi să renunţ la referile la Vişniec), după care ies pe balcon să-mi compun un om de zăpadă. 

M-am gândit să nu ies în parc sau în faţa blocului pentru treaba asta, pentru că nu vreau să-mi las omu’ de zăpadă singur pe frigul asta, să faca pipi pe el labradoru’ vecinului sau alţi căţei ce-şi scot prietenii la plimbare. 

Apoi, în caz că mi-e prea frig, de pe balcon ajung repede în casă, îmi revin, şi revin cu forţe proaspete la el (lui îi voi spune că pun de o cafea). 

Am să-i spun omului de zăpadă „Băi, noi nu suntem din ăia c-o iubire de-o vară...Noi suntem suflete gemene, până când primăvara ne va despărţi, ai înţeles? Care prinde primul primăvara, să o păstrezeee!... Până atunci mai e o grămadă, s-ar putea să dureze o veşnicie şi ceva iarna asta...Auzi, nici nu ştiu care pe care îl clădeşte de fapt, aşa cum se întâmplă oamenilor în general când le place să stea laolaltă. ”  
Am să fiu totuşi atentă - am să vorbesc în şoaptă, să nu mă toarne vreun vecin şi să fiu nevoită să-l trec la întreţinere.

marți, 28 ianuarie 2014

Pending

Mă trezesc  la 4 dimineaţa, în aplauze - aşa îmi sună mie soneria (e autoironia mea preferată, mă înveseleşte şi mă plesneşte în acelaşi timp, o aroganţă copilărească de care mă bucur când las oamenii să mă aştepte la uşă ) şi primul gând care mi se prelinge ca o bală la raceală e „Nu deschid, oricine ar fi. Iisus se descurcă fără să mă ridic.”
Insistă.
Nu ştiu cât e ceasul şi mă conving să nu mă mişc deloc, pentru că aşa cum stau acum fuzionez cel mai bine cu patul, cu pernuţa de sub un cot, cu un colţ de cearşaf captiv între doi pioni ciungi de la picioare.
Insistă. Publicul e în delir, cu palmele înroşite, transpirat şi suprachatarsizat. „Bine, dom’le...vin.” Bâjbâi după telefon cu o mână ageră ca o tarantulă beată, îmi dezlipesc un ochi, ăl mai mic, şi văd că-i noapte,  şi că nu greşesc teribil dormind.
Deşi nu mai sună, aprind becurile în toată casa (46 mp) şi mă agăţ cu un ochi în vizor. Celălalt. Fac schimbul între ei, şi abia apoi deschid.
Mă trezesc de tot când îl văd cu un boscheţel de brocolli, cu fundiţă,  într-o mână  şi cu o caserolă cu ceva-gătit- de- el (cred),  în cealaltă.  Îmi zâmbeşte de după brocolli şi mi-l oferă ca pe un buchet de flori, iar eu mă port ca atare. Zâmbesc şi eu, reţinută, bucuroasă că nu-mi aude gândurile. 
Linişte până la ziuă. Sau câteva secunde.  
-          Aş vrea să nu mă înţelegi greşit...Pot să rămân?