Trei nopţi am dormit ca Albă ca Zăpada, după ce a fugit de acasă, în pătuţul unui pitic. Poate că povestea a exagerat în unele detalii, poate că piticii n-au fost chiar aşa de mici, iar ea poate că a fost o fată foarte înaltă. Poate că purta 40 la pantofi şi nu şi-a găsit niciodată încălţări uşor. Nu ştim cu adevărat de ce a fugit de acasă şi nici nu ne foloseşte acest adevăr, ca multe altele.
Eu ştiu că patul mi se termina uşor mai jos de genunchi, că plapuma era de o persoană şi că piticul dormea lângă mine. Sau eu am dormit lângă el (?).
Nu m-am putut duce în camera mea cu pat mare. Prea mi-a fost dor să mă mir cât e de mică, să simt cum respiră şi cum se transformă uşor într-un făt pe care eu îl port într-o burtă imaginară. (N-am s-o nasc niciodată, vreau să rămână cu mine pentru totdeauna.)
Mă întreb când am crescut, de acum, când se ghemuieşte în braţele mele, este copilul meu. Şi cum se face că, dacă eu vreau să mă ghemuiesc în braţele ei, ea devine o uriaşă.
M-am întors de acasă, dar mi-a rămas gândul la ea, cum persistă de discret un parfum de flori de măr, primăvara. Da, cred că e potrivit să o asociez cu mirosul ăsta delicat de flori din copaci, pentru că este un soi de om care te marchează, dar nu te dezechilibrează. (Te scoate definitiv din viaţa ei, dacă m-ai rănit pe mine. Atât. Dar asta e o altă poveste.)
Discret, trece fin şi nu eşti sigur dacă a trecut sau dacă ţi s-a părut că a trecut, dar între timp te trezeşti vindecat. Chiar am să întreb şi alţi oameni care o cunosc, dacă au aceeaşi senzaţie în preajma ei, poate sunt prea subiectivă.
În povestea mea, piticul este personajul principal. Mi-a scris de curând un mesaj într-o dimineaţă: “Sus, în Cer, Dumnezeu te iubeşte. Aici, pe pământ, mama.”
