marți, 27 septembrie 2016

Încãpãţânare

Lasã-mã sã cred cã-i vorba despre ea. 

Îmi face bine, oricât de dubios ţi s-ar pãrea,
Iar mintea mea va înceta a se-ntreba
Ce-a fost nimicul de-l trãirãm noi, cândva.
Aşa mã voi opri, la timp, din încercarea de-a afla
De ce-ai fugit şi ce a însemnat tãcerea ta.

Lasã-mã sã cred cã-i vorba despre ea,

Cã are pãrul vraişte, des şi ondulat
Cã-i numai bun de apucat şi sãrutat,
Iar ochii îi sunt mari, fâşii de catifea;
Cã are buze moi şi desenate,
De poţi sã juri cã-i îndoitã o saltea,
Pe care sar câţiva copii, lejer, pe ea.

Lasã-mã sã cred cã-i vorba despre ea,

Cã ei i-ai spus ce mie îmi tãceai,
Cã din “iubito” nu o mai scoteai,
Iar când sã ne vedem, de se-ntâmpla,
Îmi ofereai îmbrãţişarea care-ţi rãmânea
Nedatã ei şi care-ţi prisosea.

Lasã-mã sã cred cã-i vorba despre ea,

Sã înţeleg cã tu, la fiecare revedere,
Un “lasã-mã” sã-mi spui, zadarnic încercai.

Lasã-mã sã cred cã-i vorba despre ea,

Cã ştie cu talent a te-asculta,
Şi nu îţi cere vorbe, cãci tu oricum îi dai.
Ea nu cerşeşte timpul tãu, nici adevãr,
Iar când îţi trece mâna, uneori, prin pãr
Tu i-l spui tot, chiar şi de nu-l ştiai.

Lasã-mã sã cred cã-i vorba despre ea

Şi o sã râd un timp, stupid, de mine,
Dar n-am sã te sugrum, cu toate cã îmi vine,
Deşi de-a naibii nu regret nimic şi pot a te ierta.
Tu n-ai nevoie de-un motiv pentru a spune “pa”,
Eu da. H
ai... 


Lasã-mã sã cred cã-i vorba despre ea,  
Oricine-ar fi: iubita sau amanta dinaintea mea.

joi, 22 septembrie 2016

Poate plopi, poate nu

- Suntem doi plopi.
- De unde ştii?
- Ne apropiem capetele numai când bate vântul. În rest, stãm drepţi în pãreri despre toate nimicurile. Stãm drepţi, pentru cã atât mai putem face când suntem mândri şi proşti. Suntem doi plopi cu gânduri pe post de frunze care se vor desprinde de pe noi, pe mãsura ce ne vom pierde minţile.
- De ce?
- De dor. Suntem doi plopi fragili, dar nu arãtãm nimãnui. Nici unul altuia.
- Numai când bate vântul.
- “Mai mult eu.” spunem în acelaşi timp. Cum fac plopii câteodatã.
- “Da, poate.”
- Iar am vorbit la fel. De tãcut, tãcem diferit. Tu taci pentru doi, eu vorbesc singurã, cât pentru doi. Tu taci de fricã sã nu vorbeşti, eu vorbesc de fricã sã nu tac. Dacã s-ar lega cãrţi din noi, ar trebui sã le scrie cineva care iubeşte sã nu moarã. Ce crezi?
- Da. Nu. Poate. Nu ştiu.
- Bine. N-ai chef. Ca de obicei. Eu cred cã altã şansã sã aparã n-au cãrţile. Şi mai cred cã ar avea paginile lipite, ca zilele ce formeazã o viaţã de om ce nu ştie ce-i cu el.
- Iar bate vântul…dã-te mai încolo.
- Nu pot. Suntem doi plopi, ai uitat?
- Auzi, tu unde ai mai vãzut plopi care sã vorbeascã? Suntem oameni.
- Poate tu…

marți, 13 septembrie 2016

Cum e Teatrul, când e Teatru

Sunt o mediocrã în toate, nu excelez în nimic, dar cred cã am un simţ al observaţiei ascuţit şi treaba asta mi-e un chin. Mã tortureazã. Am o manie pentru detalii şi sunt obsesivo-compulsivã. Exigentã exagerat, mai ales cu mine.

Cu toate astea, nu am scris pânã acum criticã de teatru şi nici nu voi scrie, deci nu pretind cã deţin vreun adevãr, în afarã de adevãrul meu. Încerc sã scriu pentru cei cãrora le place teatrul (treaba lor de ce) şi le recomand ceva (pentru cã nu am puterea de a obliga) care cred cã le va face bine.

Pentru cã teatrul poate sã facã şi rãu. Dacã nu e.

Deşi vreau sã cred cã sunt mereu deschisã, uneori mi-e fricã sã mã duc la teatru. Nu mai pot sã vãd un spectacol pur şi simplu, iar dacã vãd cã se încearcã sã fiu minţitã mã întristez. Nu mai pot sã mã bucur mereu, cum mã bucuram prin liceu, pentru cã vãd şi din afarã şi dinãuntru.

Vãd când se vorbeşte fãrã gând, fãrã poveste, când nu e adevãr, când se fac lucruri în sine, fãrã scop, când se turuie aiurea replicile, când nu sunt corect accentuate cuvintele în propoziţii, când nu se ajutã actorii între ei pe scenã, când nu au relaţie şi când se privesc cu ochi de peşte mort, când se exagereazã dintr-un mare gol interior, când se urlã aiurea, când se lãfãie în suferinţã actorul, pentru cã-i picã bine lumina pe obrazul cu aluniţã, când se screme sã plângã neapãrat, când se mizeazã pe efecte (la care intrã şi dezbrãcãri nejustificate), când actorii respectã mecanic nişte indicaţii, dar nu cred în ele, când joacã imagini şi nu oameni, când joacã ce cred cã ar trebui sã se vadã, fãrã sã-l lase pe spectator sã gândeascã şi sã observe. Blabla.

E nasol cã vãd toate astea, dar drumul înapoi nu-l mai gãsesc şi uit tot doar când pe scenã se petrece Adevãrul. Doar atunci uit tot ce ştiu şi mã bucur ca prima datã când am fost la un spectacol. Când vãd gând, emoţie, detaliu, asumare, inteligenţã, când totul conteazã, când se joacã pe viaţã şi pe moarte cu mãsurã, justificat, când ard toţi pe scenã unul pentru altul, când actorii formeazã o trupã. Atunci sunt furatã, dar rahat! şi-atunci mã trezesc zicându-mi “asta e! da, vai cât poate fi de bine!”.

Eh, spectacolul “O scrisoare pierduta” este Teatru, aşa cum îl înţeleg eu. (Aşa a fost şi “Steaua fãrã nume”).

Revenind, m-am bucurat şi-am uitat. Am râs ca sfecla, zgomotos şi fãrã sã mã controlez, am bãtut din picior şi m-am bãlãngãnit pe cântece, am stat cu sufletul la gurã, mi-au sângerat ochii sã prind toate mişcãrile, am fost surprinsã, mi-au fost întâmpinate nişte aşteptãri şi-apoi deturnate fin, completate. În spectacolul ãsta joacã şi decorul, şi costumele.

N-o sã vorbesc de fiecare actor în parte, pentru cã tot ce e cu “aşa da” e valabil pentru toţi din spectacol. Nu exagerez, chiar toţi sunt epici şi lirici, foarte faini, indiferent de rolul scris pentru ei de Caragiale.

Aleg sã spun ceva despre Zoe a Nicoletei Hâncu, pentru cã dacã aleg un bãiet, oricare, risc sã par o fanã leşinatã şi nu e cazul. Deci, pot sã mor liniştitã, pentru cã Zoe este aşa cum mi-am imaginat-o. E fucking “bãrbatã” şi o damã pentru care cred cã meritã iscat oricând un scandal şi mai mare. O cred cã de scrisoarea aia atârnã sãnãtatea ei mintala, şi-aşa uşor zdruncinatã. O ajutã tot. Prietenii de scenã (pentru cã se simte cã se iubesc), fizicul, inteligenţa, sensibilitatea, dar înainte de toate a ajutat-o Dumnezeu: i-a dat fineţe, delicateţe, frumuseţe şi a ascuns în gingãşia ei un viking turbat.

Îi admir şi-i felicit umilã pe toţi de pe scenã şi pe cei care au dãruit pe lângã scenã, care şi-au pus semnãtura pe “O scrisoare pierdutã”: directorul de scenã (Victor Ioan Frunza) & Adriana Grand (creatoarea decorului si a costumelor).

Nu-i cunosc, nu-mi sunt prieteni decât pe facebook. Le dau likeuri si “bunaziua”, daca ne intalnim intamplator. Cam atat, deci nu iau scame de pe nimeni. Eu nu mai sunt actriţã, mã rog, nu mai vreau sã joc, deci chiar nu am nimic de câştigat sau de pierdut.

Treaba asta mã face (şi mai) liberã sã vã îndemn:

Mergeţi, fraţilor, şi vedeţi cum se face Teatru. Cum e Teatrul, când e Teatru.

PS: Este frumos dacã te duci la un spectacol cu piesa cititã. Dacã e accesibilã, eu cred cã îţi face bine sã o re/citeşti, sã te duci cu partea ta fãcutã. Sã poţi înţelege mai bine munca actorilor, a regizorului, sã pricepi scenografia, sã ai o pãrere. Sã ai un punct de plecare, sã ai de unde sã fii surprins, sã fii rãsturnat din piesa din mintea ta.