marți, 19 mai 2015

Te îmbrăţişez.

Îmi place să îmbrăţişez şi să fiu îmbrăţişată, îmi place să odihnesc şi să mă odihnesc în braţe, să rămân o vreme prinsă, aproape, cât să aud ce-mi spune inima celuilalt, cum îi este în suflet cu adevărat.

Cred că aş putea ghici în îmbrăţişare, şi s-ar putea să fie mai precis ghicitul ăsta decât ghicitul în cafea sau în cărţi. De parcă alea ar fi precise...

Revenind, ce zici, îţi ghicesc? Am experienţă. 

Le cunosc aproape pe toate: îmbrăţişări de „adio”, de „mi-a fost dor”, de „mai rămâi”, de „te iubesc”, de „te-aş săruta, dar nu e corect/mi-e frică”, de „complezenţă”, de „societate”, de „ai grijă de tine”, de „a trecut, va fi bine”, de „îmi pare rău”, de „am încredere în tine”, de „n-ai nicio şansă, dar ai nevoie să încerci”, de „mă grăbesc”, de „îmi râde sufletul când ştiu că eşti”, de „potoleşte-te”, de „plângi liniştită”, de „nu mai pot”, de „cine (mai) eşti”, de „mi-e frică să nu mai pot pleca”, de „felicitări”, de „pentru totdeauna”...etc.

Chiar cred că în funcţie de împrejurări şi de raportări, îmbrăţişările spun multe despre oameni. Da, limbaj nonverbal şi fără dicţionar. Sau dă să-ţi port îmbrăţişarea să văd cum ţi-e raportarea. La mine. La tine. La noi. (rimă de doi lei, dar pricepeţi sensul, pen’că sunteţi băieţi deştepţi)

Pe asta mă bazez când spun că nu am cum să le explic exact, îmbrăţişările zic, doar mi le amintesc, şi-atât.

De exemplu, pot să-mi recunosc: unii m-au îmbrăţişat ca şi cum se iroseau. Ca şi cum în fiecare secundă în care mă ţineau în braţe pierdeau o fază faină la un meci. Sau ca şi cum oricum aveam la dispoziţie alte sute de ocazii să facem asta. Şi evident că nu au mai fost.

Alţii m-au îmbrăţişat cu gândurile în altă parte, sau cu vinovăţie, sau cu fel de fel de regrete/bube în cap. Pe ăia i-am şi uitat.

Îmi amintesc însă de vreo câteva îmbrăţişări care nu s-au mai repetat, pe care nu le-am mai întâlnit, şi care ar putea fi numite după oamenii care mi le-au plasat, daaaar nu contează numele acum.

Contează că în braţele cuiva am avut senzaţia de „de aici lipseam” şi de „nu voi mai pleca niciodată”. În braţele acelui om aparţineam, deveneam extensia corpului său. Trăiam de fiecare dată senzaţia de întregire, deşi până atunci nu aş fi spus că aş fi fost vreodată incompletă.

Contează că altcineva mă îmbrăţişa cu ochii închişi şi îmi şoptea să-i ascult gândurile din braţe, şi eu chiar auzeam cum îmi spunea că sunt foarte frumoasă, că întotdeauna o să rămân frumoasă chiar şi când n-o să mă mai vadă, că mă admiră cu totul, că ne-am întâlnit prea târziu, că lucrurile toate au un sens, că toate cuvintele şi tăcerile din lume nu pot spune cât de greu mă lasă să plec. Nu a minţit, dar nici nu m-a iubit (un final de rahat, dar a fost reciprocitate).

Contează că doar cineva m-a putut îmbrăţişa ca şi cum lumea toată şi-ar găsi salvarea în noi, ca şi cum gândurile ni s-ar opri odată cu rotaţia pământului (dacă ar fi posibilă), ca şi cum ar fi fost ultima îmbrăţişare şi ar fi urmat să murim, ca şi cum în spaţiul inexistent dintre corpurile noastre s-ar fi aflat aerul raiului, ultimul oxigen de pe Terra...Liniştea şi pacea în lume. Dragostea toată comprimată. Mă îmbrăţişa omul ăla ca şi cum nimeni nu m-ar mai îmbrăţişa până la sfârşitul vieţii, şi ar fi vrut să-mi ofere îmbrăţişările în avans.

De fapt, mai târziu am înţeles că nimeni nu m-a mai îmbrăţişat ca el de atunci, pentru că îmbrăţişările alea erau tot ce-mi putea oferi în viaţa asta: îmbrăţişări camuflate şi constante de „adio”.


Te îmbrăţişez.

2 comentarii:

  1. Prezentul mesaj s-ar putea să nu aibă legătură cu trăirile tale dar cred că el contează pentru tine ca personalitate. Am inventariat tipurile de îmbrățișări descrise pentru trăirile tale și n-am regăsit tipul „Prietenesc” sau „părintesc”. Eu te-am îmbrățișat de câteva ori „părintește” și „prietenește”. Scriu asta pentru că la rându-mi, le țin minte, mai ales pe cele pentru oameni speciali ca tine. Eu cred că ele contează enorm și zâmbetul afișat de tine în astfel de îmbrățișări, mai ales cele prietenești autentice, era cel al sufletului. Ai un zâmbet frumos! Va veni și va dăinui, pe lângă zâmbetul sufletului și cel al inimii! Te îmbrățișez, părintește, cu speranța că acest mesaj nu deranjează!

    RăspundețiȘtergere
  2. Adevarat, am omis imbratisarile fidele, prietenesti si parintesti, gandindu-ma doar la cele "pseudo-amoroase". O sa completez lista, pentru ca intr-adevar, sunt foarte importante...si te imbratisez si eu, zambind si copilareste. (nu inteleg de ce ma gasesti speciala, dar am incredere ca stii tu mai bine si-ti multumesc!) Ah, si-ti multumesc si pentru ca ma citesti! :D

    RăspundețiȘtergere