marți, 29 aprilie 2014

Nici Adam şi Eva nu au stat prea mult în rai

Hai să fugim undeva, o zi, împreună; să ne urcăm într-un tren care să ducă oriunde, dar să coborâm ţinându-ne de mână, înainte de destinaţie. 
Să ne trăim povestea ca doi bolnavi fugiţi de sub tratament, care ştiu că oricum vor muri, ca doi tineri îndrăgostiţi ce cred prosteşte în „pentru totdeauna”, ca doi actori trăirişti care au nevoie de câteva zile „să-şi revină” din rol.
O zi. 
Nimeni nu suferă pentru o durere neştiută, dar noi, pentru o fericire efemeră ştiută, s-ar putea să da.
O zi. 
Pentru a ne continua viaţa fără regrete, fără „se poate să fi fost frumos”. Nu, nu ar fi frumos mai mult de o zi, şi nu cred că avem nevoie de mai mult.
Nici Adam şi Eva nu au stat prea mult în rai.
Să ne urcăm în tren, şi să trăim tot pe repede-înainte, să ne iubim tare şi mult, să ne facem promisiuni şi a doua zi să le încălcăm - mare diferenţă nu va fi între povestea noastră de o zi şi cele de zi cu zi, până când moartea va avea sau nu ce despărţi. 
Să fim fericiţi pentru „Acea Zi Împreună”, încât străinii care ne vor întâlni să creadă în dragostea adevărată, cum credeau în adolescenţă. Şi noi să nu le stricăm bucuria.
Ne vom întoarce într-un mâine, de două ori: o dată de unde am plecat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi a doua oară, spatele. Atât te rog: la despărţire, să aplaudăm împreună puţin, să ştiu că s-a sfârşit.

Vrei? 

joi, 24 aprilie 2014

A uita-uitare-uitat

Nu cred in uitare. 
Cred in uitatul in suflet, pentru ca tot ce pui sub pres se cheama gunoi si ramane la tine. 
Nu poti uita pur si simplu, pentru ca nu avem butonul "uitare", cum nu avem butonul "dezindragosteala", sau "nedor". 
Accepti ca ai lasat usa intredeschisa, ca atat ai fost la acel moment. Iti asumi, inveti, uneori repeti. Ca-n viata. Intotdeauna imi zic: "Vezi de poti pune rahatul primit ca ingrasamant de flori, cine stie ce roade vei da in timp..."
Si totusi, cum suntem diferiti, s-ar putea unii sa reuseasca sa dea un "delete" fortat si furios, si mult mai tarziu sa se intoarca sa vada ce stricaciuni a facut bomba atomica. Dar uitarea, in cazul acelora, se numeste "fuga". Sau "amagire". 

Fragment dintr-o conversatie imaginara

"Când te-ai născut tu, eu vroiam să mor. Sau să zbor. Vroiam să te întâlnesc, dar tu nu ştiai să spui decât „mama”, sau mă rog, învăţai să citeşti. Te căutam prin fel de fel de paturi, uneori furios, alteori curios, în timp ce tu sufereai pentru prima dată din dragoste.
Apoi m-am resemnat. Mi-am zis că nu exişti, şi m-am mulţumit cu acest răspuns.  Când de unul singur, când alături de acelaşi răspuns, dar sub formă de femeie.

Acum, când ne-am întâlnit, eu m-am născut şi tu vrei să mori (sper că de dragul meu). Nu se face, hai încoace.”

joi, 10 aprilie 2014

Sport extrem

Urmaresc cu interes vanatoarea de capre. Cele ale vecinilor. 

De vorba cu taicuta

" - Parinte, de cate feluri si de cate ori e Dragostea? De atatea feluri pe cati oameni exista?

- Dragostea e de atatea feluri si de atatea ori cat suntem curati si sinceri. Restu' e patima."

o marunta renuntare

8 august 2012

Cand aveam pana in 10 ani le spuneam alor mei ca pana la 25 de ani ma voi juca la fel de fericita cu papusile si cu jucariile de plus. Nu m-au crezut. Am fost destul de exacta, numai ca inainte sa implinesc 24, simt ca e cazul sa renunt.

Sa-i las sa castige. 
Le voi da, aproape pe toate, unor copii care le vor pune alte nume. Totul e sa scap de privirile lor intrebatoare si triste, de hologramele care mi se deruleaza pe repeat.

Despre mama rusilor

"Europa il are pe Hamlet, noi nu avem, deocamdata, decat Karamazovi." ..."Deocamdata", "Decat"?! Daca aflu de vreun rus mai imens decat Karamazovii s-ar putea sa crape inima in mine...si-asa au venit dupa Raskolnikov si Stavroghin - stepa si taigaua lor de rusi, cu Moscova lor coplesitoare si teatrul lor organic si viu, si cu Dostoievskiul lor cu tot!

Intrebare si raspuns

- De ce vrei sa devii actrita?

- De teatru.

Cu mine, la vorbe

Fii sincera. Ce ai? 
Nu stiu. 
Minti. Fii sincera. 
Si de ce sa-ti spun? 
Pentru ca macar eu trebuie sa stiu. 
Poate ca tocmai tu nu ar trebui sa stii. Si oricum nu am incredere in tine. 
Si-atunci de ce vorbesti cu mine? 
Pentru ca asa-i cand innebunesti. 

Dintr-un dialog la ora asta, cu mine insami.

Hotarare

24 iunie 2013: In noaptea asta de Sinziene eu nu vreau sa dorm, pentru ca mi-e teama ca-mi visez ursitu'. Si eu nu mai vreau sa-l visez, eu vreau sa-l intalnesc.

Recenzie concisa

"Nebunul" lui Savatie Bastovoi m-a descompus si m-a recompus. De mai multe ori. Este o carte care merita sa o las prin testament mostenire...care are si mai mare valoare din mana in mana, pana la inima.

Inspiratie profunda pe 8 august 2013

Foaie verde de cicoare,
Maine voi pleca la mare.
Eu cu Sanzi si un cort, 
Praf, gramada in confort,
Si-om zambi de pe nisip
Fiecare-n al sau slip. 


(vesnicia s-a nascut la Onesti)

Bonsoar madam

Autobuzul a franat brusc si au urcat doi 'telectuali prospat sositi de la sala de lectura, cu slapii in buzunare. S-a dezinfectat brusc aerul in jurul lor, iar doamna de langa mine imi sopteste ghidus, cu limba impleticita, aproape facuta fundita:" Ge sa le faci, barbati..". M-am limitat la a-mi tine respiratia. Ii suna apoi telefonul unuia din cei doi: "Bonsoar, madam..ge sa fac, zant la ghirigiu...pune muzica ji nu fa galagjie...ajteapta-ma cu Marsul triumfal!" Dau sa cobor si ii intreb politicos daca vor sa-mi faca loc...(zambind) "Nu tipa la mine, don'soara...ia zi, dansezi?". I-am raspuns cu replica bancului "Nu, dom'le, asa merg eu." si-am coborat sa povestesc treaba asta.

Un sens marunt

Trebuia sa ma nasc si sa traiesc la sat, undeva in vremea lui Liviu Rebreanu, nu mai tarziu de Marin Preda, sa fiu data la scoala cu banii de pe loturile de pamant ale bunicilor si sa umblu desculta si despletita pe sub basma. 
Sa ma ia de nevasta dascalul din sat si sa ridicam amandoi o casa pe care s-o umplem cu copii: o parte ai nostri, o parte ai satului, carora le-as fi fost invatatoare. 
Atunci nu as fi postat porcarii pe Facebook, nu as fi facut margele pe care nici eu nu le port, nu as fi scris balarii pe care nici eu nu mi le recitesc, si totul ar fi avut un sens marunt, cat ograda mea, dar cu siguranta mai nobil.

Romania mea, in 2013

România mea este România celor care au jertfit ceva din ei pentru mine. Care au murit pentru libertatea mea de exprimare şi religioasă, pentru neasimilarea şi neînstrăinarea mea. Care mi-au măturat drumul să ajung să fiu. 
România mea este a unora care au mers la Alba Iulia în 1918, a unora care au murit în închisorile comuniste, a unora care prin minţile şi prin sufletele lor au dăruit ştiinţei şi artei, culturii, şi au îmbogăţit cele ale duhovniciei.
România mea este a multora din trecut şi din prezent, iar eu sunt a României din viitor. Mi-o asum aşa cum am primit-o, şi vreau să am ce să dau mai departe.
Nu îndrăznesc să deznădăjduiesc, chiar dacă România de azi nu este întruchiparea visurilor de odinioară, pentru că printre noi se află mari români care ar putea ruşina pe cei care nu au crezut în ei. În românismul lor. La multi ani, România de aici şi de pretutindeni!

Barbati si femei iubind si scriind

          Bărbaţii au scris cel mai mult despre dragoste pentru că au iubit pe timpul vieţii mai multe femei, de cele mai multe ori, în acelaşi timp. Şi le-au părăsit şi au rămas, în cele mai banale şi fericite cazuri, cu una singură fizic, iar cu celelalte toate în gând.
Şi le-a iubit bărbatul-cu-o-femeie pe toate, cu atâta Rusie în braţe încât a chelit, deşi doctorii întotdeauna au găsit alte explicaţii. Şi bărbaţii au suferit de mai multe ori părăsind mai multe femei în acelaşi timp, deşi, pe majoritatea dintre ele, îşi petrec zilele chelind, încercând să le părăsească.
Femeile au scris mult mai puţin, aceleaşi şi aceleaşi poeme de dragoste, aceleaşi idei repetate în sute de rânduri, identice în sute de caiete ale tuturor femeilor care au iubit de mai puţine ori decât bărbatul lor care a părăsit mai multe femei pe care le-a iubit. Parcă toate au iubit un singur bărbat, înainte de cel pe care-l observă chelind. Acelaşi.
Bărbaţii nu au contenit să scrie, şi foarte variat chiar, şi bine de tot, precum au iubit, pentru că femeile toate nu le-au fost muze, mame, porturi, dame în dantele, valuri, focuri, otrăvuri, linişti, frângeri, boli, draci, patimi, holograme, ci doar un singur lucru: Necunoscute.

Eu, in cateva cuvinte

Scurt, ca sa stiti cine sunt: ma gandeam aiurea si am confundat pasta de dinti cu crema de maini. Am realizat treaba asta abia dupa ce gura imi mirosea frumos a parabeni. The end.

un gand in calitate de romanca

Pe 21 Decembrie 1989, eu aveam un an jumate. Stiam cateva cuvinte si faceam la olita, dar habar nu aveam ce se petrece dincolo de patut, ceva mai departe, in Timisoara sau la Bucuresti, sau in alte orase din tara. 
Nu stiam ca mor oameni pentru Romania de azi, pentru libertate si pentru demnitate, si poate si pentru mine, putin, de moment ce acum pot scrie aici.
Sunt ipoteze cum ca a fost o mascarada Revolutia din 1989, jocuri si masinatii politice, dar crucile ramase in urma sunt pe bune. Sunt acolo in cimitire ca martori pentru momentul in care adevarul va iesi la suprafata- cand va fi nevoie de el.
Acum ceea ce nu poate fi contestat este ca s-a murit. S-a murit mult. Cu speranta, cu durere, cu revolta. 

S-a murit printre cei care au ales sa iasa in strada, printre cei care si-au ascuns glontul in trup dorindu-si ca al lor sa fie ultimul. 

Cele mai bune nopti

Cele mai bune nopti mi-au fost alea in care nu am dormit, ci in care am scris sau am citit. De asta urarea de "noapte buna"- cu gandul la somn, mi se pare la fel de nepotrivita precum oximoronul "buna dimineata". (E doar dimineata, buna nu are cum sa fie, pentru ca s-ar numi amiaza). 

De Dragobete

Exista un moment pentru toate, pentru ca toate vin oricum cand vor. Totul e sa ai incredere si rabdare, constient ca nu vei scapa. Sa nu deznadajduiesti. Sa fii convins ca totul este in favoarea ta, mai ales cand nu intelegi ce sau de ce se intampla. 
In viata citim multe si credem si mai multe. Nu mai exista viata inafara vorbelor pline de-nteles, pentru ca viata insasi se pierde printre ele. Pierdem ceva sau pierdem ceva, important e sa stim. Sa mergem mai departe spre nicaieri, pana unde se uneste cerul cu pamantul, pana sta vantul. Atunci, si doar atunci, vorbele vor avea valoare, iepurasii vor fi liberi, fluturii vor fi in lanturi, si sufletele la vedere. 
Exista un moment in care spui: e momentul. Cel mai cel. Acel crampei de clipa in care, privind inapoi iti dai seama ca a meritat. 
Pot manca la infinit c...t. Dar ma opresc. Cu ocazia Dragobetelor, ma pun sa despodobesc bradul de Craciun.
Apoi dau cu aspiratorul si imi cant in surdina "despodobeste, Diano, bradu', si nu te intristaaaa...".

Fara obligatii

     25 feb 2014        

             Ieri seara, in fata scarii blocului, un batran nevoias, tremura de frig. Mi-a cerut sa-i aduc o coaja de paine. Urc intr-un suflet, ii pun intr-o punga paine, un borcan de zacusca, un bidon de iaurt si un cutit de plastic. 
              Vroiam sa descompletez setul de linguri, dar m-am gandit ca se descurca, totusi. Intr-o alta plasa ii pun un sac de dormit, un fular mai barbatesc, si un prosop. Cobor cu ele, insufletita, de parca omul ar fi fost pe moarte si eu trebuia sa alerg sa-l salvez. Cum nu vad la distanta fara ochelari, orbita de fapta mea aproape eroica, ma apropii de usa si dau sa deschid, gandind sa-i spun sa intre in scara si dimineata sa iasa inainte sa fie observat de cineva din bloc. 
             Atunci il vad pe geam pe nevoias cum se la**ia. Ma observa si continua. Ii fac semn in sensul de "ce faci nene?", de parca nu intelegeam. Continua. Raman tampita o clipa si apoi strig la el: "HOOO!", iar el se opreste, moment in care deschid usa, ii las plasele si inchid imediat. 
             Am vreme sa-l aud in timp ce ma departez incet, spre lift: "Nu pleca, mai ramai, fara obligatii, ramanem prieteni?". De mila si scarba m-am pus sa beau. Si-am baut pana la 3 dimineata, de nu stiu cine a fost mai jalnic.

Prea multe filme proaste

(ma adresez unui anume tip de umor, celorlalte tipuri le cer scuze) 

Mi-am luat coaja de pe o buba, in apa cazii. Nu era vindecata, si primul gand mi-a fost: "Sa ma grabesc, nici nu stiu de unde apare un rechin. Intotdeauna apare unul." ( :)) )

Reanimare. O noua viata

"Traieste! Nu renunta acum! Traieste! Va fi bine, incepi o noua viata! Asistenta, mai mult pamant! Acum!" Imi ziceam in gand, in timp ce presam pamantul in ghiveciul in care sade acum, la reanimare, panseluta cu mustati. 

Priveliste

Nu ştiu cum e la voi, dar eu când privesc pe geamul din sufragerie sau pe cel din dormitor, văd oameni calmi, modeşti, la locul lor. Nimeni nu se grăbeşte nicăieri, nu demonstrează nimic, nu se revoltă steril, nu se supără. Politicoşi. Unii par că vor să-şi cedeze locul. Alţii au permanent flori la îndemână, sau se bucură de lumina ce le pâlpâie printre ramuri, de la soare. Se bucură de natură, ascultă păsările sau vântul, în funcţie de sezon. Singuri, şi totuşi împreună, făcând parte. O comunitate fără vicii, fără delicii, dar liniştită. Cum găseşti în toate cimitirele. Mi-e bine. ( ;)) )

01:48, 8 aprile 2014

La ora asta, în acelaşi timp, în diferite locuri, mulţi oameni sunt singuri. Sunt nişte singuri cu singurătăţi simţite diferit. Şi absolut toţi, oricât s-ar minţi, au în gând pe câte cineva. Poate dintr-un trecut apropiat sau depărtat, din prezent, sau poate dintr-un viitor în care îşi proiectează idealul de „împreună, aici şi dincolo”. Pe cei care sunt singuri în doi nu-i iau în calcul. Aşa...şi toţi singurii ăştia sunt cumva împreună, în singurătatea care îi leagă; unii încearcă să adoarmă, alţii urmăresc diverse genuri de filme, alţii scriu tâmpenii şi le postează. În astfel de seri teleportarea ar fi mai mult decât utilă. 

joi, 3 aprilie 2014

Un LEU la ocazie

Seară de august, pe marginea drumului. Stăteam la ocazii, singură. Nici nu ştiam ce semn să fac, şi ridicam şi eu o mână, ca agenţii de circulaţie, zicând cu gura închisă „Oneşti”. Poate de asta nu oprea nimeni. Tren nu, maşină nu, autobuz spre acasă sau cu care să mă întorc la mamaia, nu. Deşi varianta cu înapoi, la mamaia, nu am luat-o în calcul. Mai bine pe stradă, decât  în casa din care în ziua aia îl scoseseră pe tataia cu picioarele înainte. În plus, „mâine”-le de atunci era ziua mea, şi chiar aş fi vrut să beau o bere în incintă, cu gaşca proaspat formată. La 16 ani, fără o zi, chiar conta să fiu cu ei, să trec peste pierdere privindu-l pe furiş pe ăla de-mi plăcea.
Credit, pe primul meu nokia, nu aveam. Mai niciodată, sau doar de bip. Aşadar, proaspăt plânsă, într-un doliu care mă subţia şi mai rău decât eram deja, speram să oprească cineva. Fie şi-o căruţă.
O vreme au trecut maşinile ca trenul prin gările mici, dar a oprit, într-un târziu, un bmw, cred. O navă spaţială. Am dat să urc în spate, dar şoferul mi-a deschis portiera din dreapta, în timp ce vorbea la telefon. Mă urc în faţă, bucuroasă că voi vedea drumul, prin geamul unei maşini rapide, şi trag portiera după mine, cu ambele mâini. Îmi face semn să-mi pun centura. Se blochează totul, automat. Pornim.
După o vreme, termină de vorbit la telefon şi iniţiază o conversaţie amabilă. Cum mă cheamă, câţi ani am, de unde vin. I-am răspuns cuminte, în timp ce-l analizam: 45 de ani, mătăhălos, cu burtă, îmbrăcat scump, ca un familist afacerist, şi cu o faţă de bivol mâncător de paste cu pizza.
Un om de treabă, care m-a luat cu maşina spre oraş, cum şi-ar fi dorit să o ia cineva pe fata lui - mi-am zis. Privesc pe geam, în dreapta, ce-a mai rămas din apusul soarelui, frânturile de munţi, mă legăn la curbe, mă bucur de viteză. Drumul e liber, suntem înafara localităţii şi nenea mână caii cu biciul. Frumos. Întorc spre el privirea şi îmi zâmbeşte. Nu ca tata, nu ştiu cum. Îmi spun că mi se pare, continuăm să vorbim nimicuri.
Îi scapă mâna, întâmplător, de pe schimbătorul de viteze, pe piciorul meu anemic. Se mai întâmplă asta de câteva ori, şi îl las, ca şi cum ar atinge o canapea veche, pentru că am înţeles a ce zâmbea.  Vomam în interior, aruncam cu voma aia în el, îl călcam în picioare cu cizme de gumă, mărimea 45, după ce îl zdrobise un tir, urlam şi mă rugam să găsesc o cale să scap.
„Te grăbeşti rău? Ştiu un motel în drum, ne putem opri să mâncăm o pizza. Sau paste.” Îi răspund, prefăcut naivă: „De ce să pierdeţi timpul cu mine? Cu siguranţă vă aşteaptă soţia la masă, copiii, să vă jucaţi cu ei, înainte să adoarmă”. Mă crede, încercând să ascundă, totuşi, iritarea: „Chiar aşa de bătrân mă vezi?”
Îmi impuneam să fiu calmă, să fac pe proasta, să-l înduioşez şi să-i schimb intenţiile. Toate astea, fără să-l enervez. Simţeam că dacă ajunge să se supere, pentru că mă isterizez sau pentru că îl refuz (cine ştie, poate că asta i-ar fi plăcut şi mai mult), ajungeam să văd şi să simt de foarte aproape şi pentru prima dată, un penis. Şi apoi mă vedeam cum aş fi fost lăsată noaptea, vie, poate şi bătută sau moartă, în pădure.  Mă gândeam chiar să sar din maşină, din mers, dar nu ştiam s-o deschid. Era automată toată.
„Dă-mi numărul tău de telefon, ne vedem în altă zi.” „Telefonul ăsta nu-i al meu, e al tatei, un om foarte agresiv. Mă ţin din scurt. Mi l-au dat să se asigure că sunt bine. Şi când ies în oraş, undeva, mă sună din oră în oră.” „Să nu-ţi pară rău de tinereţea ta.”- insinuant şi ameninţător.   
Am simţit că oricât de naivâ şi de tâmpită aş fi, nu am nicio şansă, decât să îl sensibilizez. Sau să-l exasperez. Şi instinctiv, am combinat cele două stări. Mi-am lăsat lacrimile să curgă şi-am început ceva de genul: „Of, iertaţi-mă... că vă indispun, sunteţi aşa drăguţ, prin toate complimentele de mi le-aţi făcut, aşa, să mă înveseliţi, pentru că eu ştiu că sunt o copilă anemică şi uscată ca scandura din gard, dar mi-am amintit de tataia, v-am spus că azi a fost înmormântat, bietul de el...Doamne, ce-a mai suferit, ţintuit la pat, neputincios, Dumnezeu ştie cum ajungem fiecare la bătrâneţe...(îmi lăsam mucii să-mi curgă, mă ştergeam cu mâna şi apoi de blugi) Îmi trece repede, mă apucă aşa o criză de plâns, mă ţine cam o oră, şi mă lasă după ce vomit. Ah, nu, staţi liniştit, vă spun dacă am nevoie să opriţi,ştiu că mă înţelegeţi...văd că sunteţi un om minunat, se vede pe chipul dumneavoastră blândeţea, nici nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru că aţi oprit să mă luaţi la ocazie. Cine ştie ce puteam păţi noaptea pe străzi, în Comăneşti.. Ce ar mai fi contat apoi dacă văr’miu, care a ieşit din puşcărie, l-ar fi făcut franjuri pe ăla de s-ar fi atins de mine? E ca fratele meu, n-a putut ajunge la înmormântare, dragu’ de el, mă aşteaptă în Oneşti, unde mă veţi lăsa dumneavoastră...” Şi tot aşa, politicoasă şi enervantă.
Plângeam cu lacrimi mari şi calme, vorbeam tare, şi-i atingeam tapiţeria din piele, de culoarea untului, şi mâna de pe schimbător, fără să mă fi şters de muci. Devenisem o nenorocire de care vroia să scape. Descumpănit, după o linişte scurtă: „Ai zis că mergi la Oneşti?”, „Da. Păi nu?”, „Nu, eu merg la Moineşti. Coboară!”.
Mai aveam destul de mult până la Târgu Ocna, era noapte, şi m-ar fi lăsat la drumul mare, poate în calea altui „familist”. Aşadar, am riscat, şi l-am convins prin rugăminţi şi periaj emoţional, să mă ducă până în Târg.

M-a dus. Cu ciudă. Am vrut să-l plătesc (aici mi-am forţat mâna) şi m-a aruncat din masină, cu tot cu bani. L-am văzut din praf, întorcându-şi LEU-ul, pe o stradă ocolitoare, care dădea cine ştie unde.  Şi-am ajuns acasă, cu bine, cu un om ce trăia din ocazii şi îşi pornea Dacia 1310 din două fire.