sâmbătă, 28 mai 2016

Gri

Ploua destul cât în douãzeci de metri sã fii uniform ud şi sã devii o streaşinã mobilã, deci sã circuli fãrã umbrelã era fie o nesãbuinţã, fie o chestie romanticã (dacã te aflai însoţit, în parc, în pãdure, la o filmare), numai nu în drum spre casã.

L-am vãzut în timp ce urcam scãrile la metrou: înalt, bãrbos, îmbrãcat bine (în gri), dar subţire. L-am depãşit pentru cã-mi fixez de obicei tot felul de sarcini copilãreşti sau mã joc de una singurã, cãlcând pe anumite plãci, fac întreceri, teste de rezistenţã la urcatul scãrilor ca şi cum ar arde dalele, prostii de-astea.

Am ajuns sus, afarã, am deschis umbrela, dau sã înaintez ca Ana lui Manole în episodul cu furtuna şi nu ştiu de ce mi-a venit în minte tipul în gri. M-am întors şi am privit în jos, sã nu fiu prost înţeleasã, şi i-am recunoscut pantofii. Pe repede-înainte mi-au trecut 7000 de gânduri numãrate cum sã-l invit sub umbrelã fãrã sã parã cã am vreun interes, fãrã sã par nebunã, fãrã sã îl oblig la conversaţie, aşa cã pur şi simplu m-am aşezat în dreptul lui şi i-am plasat deasupra capului, cu mâna ridicatã, umbrela. I-am zis ca şi cum aş fi fãcut o tranzacţie în stil mafiot, în care erau bani şi droguri în joc: „Nu-i nevoie sã vorbim, merg înainte. Dacã ai acelaşi drum, am un loc liber.”

Nu m-am uitat la el, dar am auzit cã a zâmbit mirat şi cã a spus un mulţumesc cu gândul „cine e fata asta, ce a apucat-o, o cunosc?, nu mã aşteptam, ce fain.”

Mi-a luat umbrela, mi-a oferit braţul şi-am pornit. Mergeam şi tãceam. Pe drum a dat sã spunã ceva, dar l-am oprit: „Hai doar sã mergem. Dacã nu ploua, nu mi-ai fi spus nimic şi nici eu ţie. Sã nu fie ploaia pretext de conversaţie. Nu am nevoie de politeţe.”

N-a mai zis nimic, semn cã aveam dreptate. Mã simţeam ciudat de bine sã merg aşa lejer şi familiar cu un strãin, sã nu vorbim nimic, sã nu fi fãcut nici mãcar cunoştinţã, sã fim atenţi la bãlţi, iar el sã calce în unele ca sã nu calc eu în ele, pânã când aproape am ajuns la bloc.

Uşor ploaia s-a mai domolit între timp, dar l-am întrebat totuşi dacã stã departe. Nu pentru cã l-aş fi condus pânã acasã, dar voiam sã mã asigur cã nu îmi e vecin.

„O stradã mai în faţã.”, mi-a rãspuns. „Bine, e puţin. Te descurci, atunci.”

Şi l-am privit în ochi, cum nevasta lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a transformat într-o statuie de sare. Cam 33-35 de ani, zâmbet cald, privire blândã, forţã şi aşezare. Bine cã nu l-am privit de la început, cã m-ar fi apucat vorbitul.

„Mulţumesc mult. Nu mã aşteptam sã...” şi i-am tãiat-o scurt: „La revedere. Fac des asta, nu te mai mira.”

Ce tot atâtea vorbe? Plus cã mã enerveazã clişeele astea cu ploi, poveşti de dragoste începute pe ploaie, ploi care cad afarã şi-nãuntru se numãrã banii. Dacã s-ar fi dovedit un tip fain şi-am fi legat ipotetic vorbind ceva, ce am fi povestit? „Ea m-a observat, ea m-a luat pe mine sub umbrelã şi-am mers împreunã prin ploaie, am vorbit, am râs şi ne-am îndrãgostit în drum spre casele noastre.” Sã mori tu?

Mai de povestit este o tãcere şi o ciudãţenie de întâlnire pe timpurile astea periculoase, cu intemperii, de nu ştii dacã sã umbli cu umbrela la tine sau nu.

miercuri, 25 mai 2016

Despre toate mai nimic

În seara asta, nu ştiu de la ce, m-a trãsnit o diaree mentalã, asupra cãreia nu sunt sigurã cã voi mai reveni. Am vorbit cu mine pânã mi s-a fãcut rãu şi pânã mi s-au terminat ţigãrile, de am putut sã mã opresc. Probabil cã dacã nu era obositã vânzãtoarea de la benzinãrie, i-aş fi citit la ce m-am gândit, dar bine cã era gata obositã. Norocul ei.

Mi s-a spus de câteva ori cã gândesc prea mult, dar toţi care mi-au spus au avut delicateţea de a nu completa cu „prost”. Mult şi prost. Doar nu mã gândesc sã descopãr leacul la cancer şi nici cum sã salvez lumea, ci total aiurea. Nu ajutã pe nimeni, nici mãcar pe mine.

Vocea textului este furioasã şi rarã, foarte rar precipitatã, dar cu siguranţa celui care e atât de prost şi de mândru, încât e sigur cã are întotdeauna dreptate.

„Înţeleg pe toatã lumea, deşi nu sunt de acord cu ea, dar nu mã înţeleg pe mine, deşi petrec cel mai mult timp în preajma mea. Ce înseamnã cu adevãrat sã fii puternic? Dar sã fii bun? Ce e bunãtatea? Bunãtatea e acelaşi lucru cu generozitatea? De ce sã fii bun? Pânã unde e dragoste, cât e dragoste, de unde începe omul sã se mintã? Eu cum sunt cu adevãrat, fãrã tot ce vreau sã cred despre mine, fãrã tot ce mã ajutã sã duc fiecare zi ce vine?

Bun, ia-te pe tine, Diano, nu e treaba ta lumea şi lasã generalizãrile, cã ai sã calci în ele într-o zi şi alea nu aduc „noroc”.

Bãi, cred cã toate se leagã: puterea, cu bunãtatea, cu generozitatea, cu adevãrul şi cu iubirea.

Sã fii puternic nu pentru cã nu ai de ales, ci pentru cã ştii cã ai voie sã fii slab oricând, dar într-un anumit moment vrei sã fii bun prin putere si puternic prin bunãtate. „Sã pui binele celuilalt pe primul plan”, cum spune pãrintele meu, vorbe care nu înseamnã sã fii bun de dragul de a fi bun ca prostul, ci ştiind cã ce semeni aia culegi. Cã doar aşa ajungi la adevãr, care este inima omului.

Nu din egoism sã semeni, sperând sã primeşti ce-ai oferit, mângâindu-te imaginar pe creştet cã ce minunat eşti, ci pentru cã alegi sã dai din ce ai primit de Sus. Pentru cã nu ai apãrut cã ai vrut şi nu vei pleca pentru cã vei dori, indiferent cât de dor îţi va fi toatã viaţa de Veşnicie.

Sã poţi sã te ierţi şi sã ierţi, acolo e puterea. Mare putere. Tot de Sus vine, altfel ar fi pe toate drumurile o iertare generala. Nu e.

Sã poţi sã iubeşti când suferi, când ai fost rãnit, când ai fost dezamãgit. Altã putere.

Sã dai din ce n-ai. Sã dai din ce eşti. Eh, aici e bogãţia. Nu degeaba a zis Nicolae Steinhardt „Dãruind, vei dobândi.” Nici Iisus n-a fost nebun, când a lãudat şi a primit cei doi bani ai vãduvei. Oricine poate fi darnic atunci când are, dar nu oricine poate avea generozitatea adevãratã, necondiţionatã, care uitã de sine şi împlineşte Legea. Cine are şi nu dã, se amãgeşte cã este. Se confundã cu avutul şi îşi mãsoarã valoarea în bani, nu în câtã bucurie poate naşte. Sãracul om bogat şi zgârcit.

Apoi, mai e o treabã: sã fii bun pur şi simplu, nu pentru cã ţi-e fricã.

(Da, uneori am fost bunã de fricã. Sã nu fiu distructivã, tot din fricã. Cumva, am fost bunã, pentru cã mi-a fost fricã sã-mi fie fricã, pentru cã la fricã omul poate face lucruri îngrozitoare.)

Sã fii bun, nici pentru cã te proiectezi în cel asupra cãruia reverşi bunãtatea, sã nu fii bun din egoism, ci din alegere. Sã fii bun pentru cã vrei, nu din slãbiciune, pentru cã ştii cât eşti, cine eşti, perfect conştient de tine, învingându-ţi voia şi punând-o sã lucreze pentru bine.

Pentru cã doar aşa se leagã bunãtatea cu puterea.

Sã ai mãsurã în nebunia binelui fãcut tocmai ştiind cã în clipa aia tu chiar nu aştepţi nimic în schimb, pentru cã deja ai tot în tine. Total dezinteresat şi total conştient, fãrã sã te superi dacã omul nu-ţi oferã nimic, nici mulţumesc, nici un zâmbet, sau fãrã sã ştie sã-ţi primeascã binele.

Da, este din nou, o dovadã de bunãtate atunci când nu te superi cã binele tãu, aşa cum îl vezi tu şi pe care vrei sã-l faci, nu e primit, sau e hulit, sau nu e observat.

Aşa e şi cu iubirea. Sau?

Sã poţi iubi dezinteresat şi necondiţionat, fãrã sã te distrugi. Fãrã sã fii mândru cã tu iubeşti necondiţionat, dar nu eşti iubit înapoi. Dacã susţii în faţa ta, evident, cã iubeşti un om, îţi trãieşti viaţa frumos, înfloreşti, creşti, pentru cã iubirea adevãratã nu omoarã, nu distruge, nu schingiuieşte. Sufletul e liber sã iubeascã, trupul îl urmeazã firesc, nu se stafideşte.

Da, nu cred în dragostea în numele cãreia omul îşi dã foc, îşi pierde identitatea şi sensul. Nu cred în dragoste ca scop şi ca raţiune de a fi prin anularea de a fi în absenţa ei, ci cred în dragostea ca barcã spre desãvârşire.

Nu cred cã rãmâne pârloagã arsã în urma unei iubiri care nu mai are ambele inimi laolaltã. Îmi sunã a vanitate, a fricã, a dependenţã de suferinţã, a încãpãţânarea de a renunţa la ceva ce ştii cã nu mai e demult, dar dorinţa de a dovedi contrariul este mai mare decât acceptarea realitãţii.

Sentimentele nu mor niciodatã, dar întotdeauna se transformã.

Recunoaşte-ţi, Diana, mãcar ţie cã o perioadã eşti goalã şi cã nu mai ai pe cine sã iubeşti, dar nu iubi pereţi şi nici hologramele trecutului. Fii convinsã cã nu faci decât loc. Împãtureşte-ţi batista care a fost cândva o pãturã care te-a încãlzit şi pune-o în buzunarul de la piept, nu sã-ţi sufli nasul, ci sã mori mai greu, dacã vei fi vreodatã împuşcatã. Sau dezamãgitã.

Toate se schimbã şi se mişcã, numai omul refuzã sã se urneascã, îi place sã sufere şi dã vina pe Dumnezeu pentru tot ce nu a ştiut sã înţeleagã sau sã vadã. Dã vina pe El, şi are senzaţia cã e demn în durere, cã nu aşteaptã salvarea. O aşteaptã, dar când vine nu o primeşte, pentru cã nu ştie ce va mai rãmâne din el când va rãmâne fãrã suferinţã.

Niciodatã nu îl lasã Dumnezeu singur pe om , mereu apar şalupe sau veste de salvare, trenuri, şanse, dar pentru cã i-a lãsat libertatea de a alege (ce-o fi fost în Mintea lui Dumnezeu? Eu nu mai vreau sã aleg, vreau sã aleaga El pentru mine), toate sunt refuzate şi pierdute. Şi iar e Dumnezeu de vinã pentru tot. Şi tot aşa. Iar eu sunt, în chip magistral, doar un om....

Fii atentã, Diana, ai grijã când taci.Tãcerea uneori e laşitate, nu e virtute. E un paravan dupã care te poţi ascunde o vreme, dar în spate, cât stai ascunsã, tu şi numai tu vei şti cât eşti de cãcãcioasã. Ieşi şi vorbeşte, ai timp sã plângi apoi dacã aşa simţi, dar nu mai sta mutã şi în aerul irespirabil, cã ai sã plesneşti într-o zi de atâta deşteptãciune.

Hai gata, iar nu dormi. Dormi şi tu când dorm oamenii, nu pe tine toatã ziua.”

Mna. M-am oprit. Tot ce am acuzat, am conţinut. Tot ce am judecat, am devenit. Mai asprã judecatã decât cea pe care mi-o fac eu uneori, numai Dumnezeu mi-o va face, dar El e bun şi iertãtor, şi s-ar putea nici El sã nu mã osândeascã atât de tare.

Aşa cã lãsaţi-mã, vã rog, gândurilor. În pace!

marți, 24 mai 2016

Nana

Nici nu ştiu ce vreau sã spun, cum sã spun, dacã sã spun, dar uite cã nu tac.

Am primit o lecţie, dar nu ştiu clar care e aia, sau poate cã sunt mai multe, dar în momentul ãsta mi se agitã prin minte imagini, îmbrãţişãri, cuvinte, zâmbete, întrebãri. Poate vreau doar sã mã eliberez, pentru cã am mers azi pe stradã fãrã sã vãd nimic, iar apoi nu mai ştiu ce am fãcut, dar sigur am rãmas cu gândul la Nana şi la Maria. La Aura, mama celor douã fetiţe de 4 şi 5 ani jumate.

Am ajuns la „grãdi”, am pupat fetele, iar Maria m-a întrebat dacã azi la curs poate sã se joace cu noi şi surioara ei, Ioana. Am rãspuns entuziasmatã cã „da”, deşi mi-a fost teribil de fricã pentru neştiinţa mea, pentru cã eram total nepregãtitã pentru o astfel de situaţie: deşi nu mi s-a spus, era evident ca Nana s-a nãscut cu sindromul Down. Era cel mai evident în zâmbetul dureros al mamei care, parcã scuzându-se, a propus sã plece totuşi sã se plimbe cu ea cât lucrez cu Maria.

Nu am vrut sã o las sã termine, cã am luat-o rapid pe Nana în braţe şi pe Maria de-o mânuţã, şi i-am spus, sigurã pe mine, cã ne vedem peste o orã în care ne vom distra perfect toate trei. Habar n-aveam ce voi face, în aşa fel încât amândouã sã fie implicate şi fericite, încât sã mã ofer cu folos, amândurora.

În timp ce mergeam cu ele sã adunãm împreunã câteva jucãrii, pentru câteva clipe, mi-am imaginat cã sunt mama lor. Le ţineam în braţe şi de-o mânuţã, cãrând şi o cutie grea cu jucãrii, ca şi cum am fost la cumpãrãturi cu ele. Cum probabil face şi Aura, eroic, de fiecare datã. Simţeam dragoste şi durere, în egalã mãsurã, fricã, neputinţã, curaj, putere şi încredere, revoltã şi împãcare, în acelaşi timp.

Mi-a fost îngrozitor de greu sã duc ce m-a traversat cât am simţit cã eram mama lor, pentru cã atât am putut eu înţelege, pentru cã numai Dumnezeu poate şti cu adevãrat ce poate fi în inima şi în mintea unei mame care are un copil cu sindromul Down. Numai Dumnezeu ştie de ce şi cui dã binecuvântãrile sub formã de cruci atât de neînţeles.

A fost o orã extraordinarã petrecutã cu cele douã fetiţe, eu am fost purtatã de ele în nişte emoţii noi şi puternice, spre descoperiri în mine de care nu mã credeam capabilã, iar Maria este revelaţia mea. Cel mai înţelept şi mai matur copil pe care l-am întâlnit, care ştie şi înţelege tot, dar e discretã, care o sprijinã pe mama ei ca un om mare, dar care face pe copilul sã nu se sperie cei mari.

Îmi vorbea din când în când cu o infinitã dragoste de surioara ei şi m-a ajutat sã pricep ce am de fãcut, încât nu am avut niciun moment în care sã mã blochez. („Nu înţelege nimeni ce spune, dar mereu ştim ce vrea. Acum vrea sã stea în public, lângã tine.”, „Îi spunem Nana, chiar dacã o cheamã Ioana, pentru cã o alintãm. Nu poate sã-şi spunã numele, încã.”, „Hai, Nana, sã mã ajuţi aici. (o încurca, rãstoarnã tot)Mulţumesc, nu-i nimic, tai eu morcovii (cu o furculiţã de jucãrie, un cub de lemn)”). Avea atenţia la Nana, dar putea sã se şi detaşeze, sau sã se concentreze pe ce o rugam sã facã. Minunatã copilã!

Ora s-a terminat cu cele douã fetiţe îmbrãţişându-mã, pupându-mã, cu toate trei râzând pe jos, iar Aurei îi bãlteau ochii în lacrimi când, înainte sã iasã pe uşa grãdiniţei, fetele s-au întors din drum la mine sã mã mai pupe o datã.

Eu am decis sã zâmbesc, sã le mulţumesc şi sã plâng mai târziu.