marți, 29 martie 2016

Bărbatul vieţii mele

M-a sunat într-o seară să mă întrebe ce mai fac şi să-mi spună că vrea să devină impresarul meu. Că deja şi-a anunţat prietenii că eu scriu o carte şi că a primit felicitări în avans, pentru mine.

Dragul de el, chiar crede că eu voi deveni scriitoare, dar e tată şi are voie să creadă maxim în mine. De fapt, oricât de ciudat sună, sunt liniştită că are libertatea obligatorie de mă susţine.

Mai în glumă, mai în serios, el şi mama - mama şi el, sunt cei mai pătimaşi cititori ai mei. Îi bănuiesc uneori de subiectivism, dar nu de cretinism, aşa că e confortabil să am senzaţia că ceva-ceva am de spus, măcar pentru ei.

Apoi, din senin, mi-a zis: „Tată, dacă în ceea ce scrii vei simţi vreodată să loveşti cu vorbele în mine, fă-o. N-am să mă supăr. (pauză) Ai fi îndreptăţită...(pauză) pentru literatură.” Atunci i-am răspuns bălării, dar cred că a venit momentul să-i spun ce n-am putut atunci.

Nu pot, tată, să lovesc în tine. Acum, nu mai pot. 

A fost o vreme în care m-am simţit atât de rănită de neiubirea ta, pentru că aşa traduceam eu tot ce s-a întâmplat în trecut între noi, încât ţi-am spus de multe ori că te iubesc, lovindu-te. Rău. Aşa cum m-a durut de tare pe mine. 

Mulţi ani la rând, tot fără să ştiu, am fost în căutarea ta, în căutarea tatălui pierdut, în căutarea identităţii pierdute, deşi tu ai fost mereu în viaţa mea. Poate că eu nu am fost prezentă. Sau poate că nu am fost în acelaşi timp prezenţi, parcă nu ne cunoşteam cu adevărat şi cumva ne era frică unul de celălalt, într-un mod pe care numai Dumnezeu poate să-l desluşească.

Te-am iubit, însă, întotdeauna şi m-ai iubit întotdeauna, dar noi n-am ştiut cât de mult. Eu nu ţi-am ştiut durerile vechi, dinainte să mă nasc, şi nu te-am înţeles, iar tu nu ai ştiut că m-ai rănit şi poate că nu m-ai înţeles. Bine că a stat mama între noi şi nu ne-a lăsat să ne îndepărtăm de tot niciodată, deşi un divorţ, în general şi în mod trist, îndreptăţit neîndreptăţeşte.

Acum, tată, s-a făcut lumină în mine, şi-ţi ştiu durerile şi inima ţi-o ştiu, iar durerile mele toate s-au transformat în flori. Am un buchet atât de mare în suflet, cu un bilet pe care scrie „de la Ticuţ”, şi-mi miroase atât de frumos, încât niciodată nu-mi mai plouă cu gândul la trecut. 
Rănile tale s-au amestecat cu ale mele, iar Dumnezeu le-a luat pe toate în braţe şi le-a vindecat, dându-ne darul iertării.

Acum, nu mai pot şi nu mai vreau, tată, să te lovesc. Dacă aş mai face asta, ar însemna să mă rănesc, pentru că acum ştiu că fac parte din tine, aşa cum şi tu faci parte din mine. Cumva noi suntem un „eu şi tu”, amestecat cu „tu şi eu”. Nu ştiu ce nu e al tău din mine şi nu ştiu ce nu sunt din tine, cum nu ştiu ce nu e al mamei şi ce nu sunt din ea. 
Suntem nişte mutanţi simpatici, măi Tic...

Serios, nu mai pot să te lovesc, pentru că eu acum îmi iubesc toate clipele, tot trecutul, dar mai ales eu acum îmi iubesc până şi rănile.

Când iubeşti, cred că nu poţi să loveşti. Nu mai poţi să loveşti în niciun fel, pentru că eşti ocupat să iubeşti.

Nu mai pot, tată, să te lovesc nici măcar prin vorbe şi cu atât mai puţin pentru literatură, pentru că tu ai fost, eşti şi vei fi bărbatul cel mai important al vieţii mele. Şi-ţi mulţumesc pentru că eşti tatăl meu.

Te iubesc.

duminică, 27 martie 2016

Maica Domnului de după fotoliu

Foarte devreme în copilărie (cel puţin până să fi împlinit vreo 7 ani), la mine în casă nu se ruga nimeni. Nici mai târziu, ci doar acum, în ultimii ani, dar pe atunci, deloc. Cel puţin, nu la vedere.

Totul era poate în ascuns, iar eu nu am nicio imagine în minte cu ai mei rugându-se sau învăţându-mă vreo rugăciune. Îngeraşul şi Tatăl nostru cred că le-am învăţat la şcoală.

Nu mergeam la biserică, nu mă duceau la împărtăşit, nu se ţinea post. Mult mai târziu am mers cu bunica la biserică, sau am observat-o pe mamaia că stătea o vreme tăcută, cu faţa spre un perete gol, pe care era aşezată o poză înrămată, cu o femeie ce nu semăna cu femeile de le vedeam pe stradă.

Aveam şi eu acasă un mic tablou asemănător cu cel al mamaii şi cu cel al bunicii - al ei avea un bărbat frumos, dar şi el ciudat, cu părul lung şi ondulat, care stătea aşezat pe un scaun, şi avea tălpile pe capete de copilaşi fericiţi şi deloc deranjaţi de treaba asta.

Tabloul meu de acasă era cu Doamna, dar nu stătea pe perete, ci undeva prin bibliotecă, lângă un bibelou cu o balerină de porţelan ieftin, care părea constant că se aruncă, să fie prinsă. Nu se arunca, dar nici nu o prindea nimeni.

Nu cred că aveam mai mult de patru ani, când mama mă găsea uneori în genunchi, ascunsă după un fotoliu, cu tabloul în mâini.

Îmi amintesc clar cum stăteam cuminte şi în linişte, dar nu ştiu să spun de ce îmi amintesc tocmai acum.

Cred că treceau câteva ore în care pur şi simplu o priveam pe Maicii Domnului. Nu ştiam să mă rog şi nici nu ştiam că îi pot cere orice. Mă uitam la ea îndelung şi îi spuneam în gând ce mă supăra, ce înţelegeam eu pe atunci că nu era frumos, dar nu o rugam nimic. Nu mi-a vorbit niciodată, dar am senzaţia că mi-a zâmbit de mai multe ori.

Ah, parcă odată am rugat-o să-mi dea ghinion (mereu confundam norocul cu ghinionul şi auzisem eu că dacă ai noroc în viaţă, nu mai ai nevoie de nimic), dar nu mi-a dat ce i-am cerut, ci mi s-a părut că părinţii mei s-au înţeles pentru scurt timp un pic mai bine şi eu am mâncat ciocolată o dată, înainte de masă.

Tare frumoasă mi se părea Doamna, parcă semăna cu mama mea...şi-mi era atât de bine să mă uit la ea şi să-i tot spun câte ceva.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar de la un moment dat nu am mai făcut asta. Nu m-am mai ascuns niciodată după un fotoliu, cu icoana în mâini.

Poate că am crescut. Poate că de la un punct mi-a încetat din viaţă copilăria. A murit prematur şi subit, în somn, iar eu am trecut fără să ştiu de vârsta la care, fără să aud, fără să văd, ci doar simţind, puteam crede. Fără să fi ştiut de credinţa mea.

Îmi pare rău şi acum nici nu am curaj să mă ascund după un fotoliu, cu o icoană în mâini. Nici nu mai am vreun fotoliu, plus că ar fi absurd. Ce mă fac dacă mă trezesc uitându-mă la o icoană ca o curcă între lemne?

Nu mai sunt un copil cu mult înainte de cât ar fi durat o copilărie întreagă şi mi-e jale, pentru că doar copiii îl cunosc pe Dumnezeu fără să li se spună, fără dovezi, fără argumente şi fără să înţeleagă argumentele.

Nu mai ştiu drumul de întoarcere către cunoaşterea neştiută de atunci, iar ăsta e cel mai trist lucru de i se poate petrece unui om..

Stau uneori şi mă gândesc: poate pentru fetiţa de am fost cândva, ascunsă după fotoliu, mă mai ţine Dumnezeu acum.

duminică, 20 martie 2016

Plăcerea mea vinovată

Noaptea, fetele stau în vitrine de polipropilena (?), păzite de un sărman care se încălzeşte la reşou. Poate pentru mâncare sau pentru câţiva bani, el stă toată noaptea afară, în frig, într-un scaun stricat şi bea ceva dintr-o cană de tablă. Aşa l-am văzut de fiecare dată.

Nu ştiu de cine mi-e mai milă, de el sau de acele frumoase din spatele geamurilor zoioase. Sunt şi locuri mai spălate, dar nu la drum, în cartier, ci în camere de lux, cu încălzire, cu altfel de lumină, unde nu ajunge chiar oricine ca mine, dar tot prostituţie se numeşte.

Ziua, fetele astea stau aranjate şi îmbrăcate în tot felul de costumaţii kitschoase, spre vânzare. Nu le respiră pielea, dar sunt parfumate de le simţi de la distanţă, şi te cheamă cum îi chemau sirenele pe marinari.

Sunt frumoase şi uneori, scumpe, dar lumea le cumpără. Bărbaţi şi femei. Şi eu mai fac nebunia asta uneori. Nu le pot rezista şi am plăcerea asta vinovată să mă uit la ele când ajungem la mine acasă. Să mă uit, să le sărut pe gene cu ochii închişi, apoi iar să le privesc, şi tot aşa, până la moartea lor.

Au un ceva ce nu ştiu să-l definesc. O frumuseţe a fragilităţii, o vulnerabilitate, un miraj şi-o putere în tăcere, încât îmi provoacă dependenţă. Sunt şi uşor de influenţat, mă las cuprinsă de patimi de-astea fără să schiţez nicio umbră de rezistenţă, şi le vreau fără decenţă. Pur şi simplu le vreau mereu.

Le vreau cu un sadism greu de stăpânit, şi-mi închipui că le salvez de peştele ăla care le negociază preţul. Doar mă uit la ele şi parcă uit de mine, de timp, de tot ce mi-aş mai fi dorit în absenţa lor.

Le desfac din ambalaje, le rup aţa care le strânge până la clorofilă, şi le aşez în vază.

Apoi le privesc. Asta e, îmi plac florile.

sâmbătă, 12 martie 2016

Tot pe el l-aş fi ales

Mi-am pierdut aerul şi lumina când am aflat prin două mesaje de la doi prieteni italieni, că a murit, apoi am urlat într-o pernă, ca un animal rănit.

Am refuzat destul timp, chiar şi după ce a fost înmormântat, să cred că era adevărat, dar în după amiaza aia când am început să înţeleg, m-am pus liniştită să recitesc toate conversaţiile cu el. Ultimele lui rânduri spuneau că se bucura că am reînceput să vorbesc cu tata şi că tot ce-şi mai doreşte este să mă sărute de noapte bună. I-am răspuns doar pentru partea cu taică-miu, şi m-am făcut că omit a doua parte.

M-am ridicat şi am plecat aiurea, să mă plimb.

Mergeam pe stradă, nu ştiu încotro, era noapte şi poate că şi frig. Mă tot întrebam în gând, pentru că nu dădeam de niciun om pe stradă pe care să-l întreb: „Cum să moară Nikos?”. Aşa că îmi răspundeam singură: „Uite-aşa. Într-un accident de maşină. A intrat unul de pe contrasens în el, şi gata.”

În ziua în care ştiam că urma să fie înmormântat am fost la biserică şi i-am aprins lumânări, iar noaptea l-am visat şi m-a îmbrăţişat zâmbind. Ne-am luat rămas bun în vis şi a doua zi m-am liniştit. Am început uşor să-mi revin.

Nu m-am supărat pe Dumnezeu că l-a luat la El. Nu-I puteam contesta decizia, nu am adus nimic eu pe lume şi nimic nu-mi aparţine, dar am decis totuşi că am dreptul să plâng uneori, când mi se face dor insuportabil de el.

Acum mi-e dor. Cam de fiecare dată când calculez că mi-ar fi scris, pentru că ceva din mine încă mai aşteaptă câteva rânduri de la el.

Mi-e dor de el mai ales pentru că ştiu că aştept degeaba şi pentru că realizez că peste două zile se împlinesc patru luni de când a adormit.

În Napoli, unde ne-am cunoscut, am vorbit nopţi întregi, nimic mai mult. Ne-am pupat o dată la un joc, dar nu asta a contat, ci cum a ştiut să-mi poarte de grijă discret. Fără să intre cu bocancii în viaţa mea, fără să mă sufoce. Cum m-a citit şi m-a înţeles din câteva vorbe, aşa cum nimeni nu a reuşit chiar şi după ce îmi dădeau lacrimile explicând. El m-a înţeles, chiar şi în ce eu pe mine nu mă înţelegeam. De parcă ar conta, Napoli nu va mai fi niciodată la fel fără el.

Şi-a pus steagul României la mâna stângă şi a decis să-l lase acolo până când ar fi fost să ne mut
ăm undeva în Franţa, la graniţa cu Germania. Pentru că el plănuia să profeseze ca medic în Germania, după ce îşi lua licenţa, iar eu i-am zis că dacă îmi voi părăsi ţara, în Franţa vreau să locuiesc. 

Eu glumeam, el vorbea serios. Eu blocam tot, el găsea soluţii. Eu fugeam, el mă aştepta. Eu îl îndepărtam, el mă iubea.

Am rămas cu planurile lui pe care şi le făcuse cu noi, dar pe care evitam să-l las să mi le povestească.

Când am revenit în ţară mi-am zis să mă distanţez, să-şi termine facultatea, să înveţe şi să-şi aleagă drumul în viaţă, fără să mă includă în scheme, până nu ştia sigur ce vrea să facă. Până când ştiam şi eu ce aveam de făcut cu viaţa mea. Să aleagă şi abia apoi să se gândească la mine şi la noi. Între timp aş fi văzut şi eu dacă mi s-a părut că l-am întâlnit pe cel mai minunat dintre oameni.

A plecat înainte să mă dezmeticesc, şi se pare că a fost unul dintre cei mai minunaţi, iar eu am rămas cu dragostea lui în braţe, cu grija lui discretă, cu toate cuvintele pe care nu am apucat să ni le spunem. Mi le-a lăsat mie şi pe-ale lui şi s-a dus, iar acum eu am rămas să-l iubesc frumos, aşa cum a fost el, şi să nu-l uit niciodată.

Recitesc uneori cele două bilete pe care mi le-a scris în Napoli şi sunt recunoscătoare că am aşa ceva de la el. Sunt două daruri nepreţuite şi sunt recunoscătoare că l-am întâlnit, mai ales că Nikos mi-a arătat cum se face, cum se iubeşte necondiţionat şi discret, cum se rămâne alături, indiferent de timp şi spaţiu.

Ar fi meritat tot, oricât de nebuneşte ar fi părut să mă mărit cu un grec mai tânăr decât mine cu şase ani şi să mă mut cu el undeva în Franţa, la graniţa cu Germania.

A murit cu steagul României la mâna stângă.

În rest, moartea nu se uită în buletin. 

Vine şi pleacă la braţ cu cine e mai luminos, sătulă de atâta întuneric. 
Eu, să fi fost moartea, tot pe el l-aş fi ales. Prea era minunat.

Să te bucuri în Lumină, scumpule. Pe când o fi, Blue Eyes!