Esenta de toamna

            Miroase a toamna. Cred ca fiecare anotimp, atunci cand se instaleaza de-a binelea, are un anume parfum care starneste sentimente atat de clare, incat nu avem de ales decat sa le acceptam.
             Frunzele isi presimt sfarsitul si miros a resemnare si a moarte timpurie, se arunca pe rand de pe ramuri abandonandu-se vantului, sfidand soarele. Unele insa isi refuza conditia si asteapta sa fie luate cu forta de ploile de noiembrie si protesteaza pana la capat, lovindu-se de asfalt teatral, producand impresii violente. Imi place spectacolul naturii mai ales toamna, pentru ca imi plaseaza in brate amintiri.
             Devin pe rand, in fiecare zi, fetita strigata la careu in curtea scolii in clasa intai, alerg la liceu sperand sa raspund “prezent” la timp, cobor dealul din parcul Tineretului intorcandu-ma de la facultate privind pasarile cum fac exercitii de zbor. Ma intreb cate dintre ele se mai intorc la primavara…si daca vreuna dintre ele abandoneaza calatoria, ma intreb cum se desprind celelalte fara a privi in urma…imi imaginez ca atunci, mai mult ca oricand, bat din aripi dement si energic, urmandu-si tacute traseul.
             Amintirile de toamna ruleaza pe “mute” in imagini si sub forma de senzatii, mai ales pentru ca toamna mi-a survenit mereu, paradoxal, sub forma inceputurilor. Inceputuri de scoala, de necunoscuturi, de facultate, de temporare indragostiri sau de irevocabile si bolnave iubiri.
             Acum toamna ma incepe pentru ca ea e singura, dintre noi doua, care-si cunoaste drumul, iar eu ma las purtata ca frunzele desprinse, fara a sti pe ce pasesc. Tot ce simt sunt ramasitele sentimentelor de toamna de pana acum, si ma trezesc fiind nerabdatoare, desi nu mai merg la scoala, ma trezesc entuziasmata si cu bucurie, fara motive aparente si ma mai trezesc cu un mare dor. Un dor ciudat, o creatura care imi traverseaza corpul si care imi lasa fine dare de durere de care ma bucur, certificarea ca eu chiar exist.
             Sunt multe specii ale animalului Dor care se cuibaresc in  sufletul uman - dorul de mama, dorul de familie, dorul de prieteni, dorul de tara, dorul de omul iubit, dorul de a fi indragostit, dorul de Cer, dorul de duca, dorul de tine insati de odinioara, dorul de “nimic”, si multe altele, dar eu acum experimentez un nou tip de Dor.
E acel dor pe care il au oamenii atunci cand se intreaba: “Unde se duc sentimentele atunci cand ele mor? Dar cele care nu s-au nascut niciodata?”.
            Ma linistesc amintindu-mi ca aici, pe pamant, toti suntem pe datorie: nici trupul, nici sufletul nu ne apartin- nu ne ramane decat sa traim. Cu noi, cu Doruri, cu toata Viata de care suntem in stare.