Nu e încă primăvară

Înainte vreme simţeam anotimpurile. Aveam „premoniţii” în legătură cu ele, şi făcea parte din bunul meu simţ să mă bucur de simţămintele astea sezoniere - exaltare, tolăneală, melancolie, moarte clinică supravegheată. 
Mă instalam în ele şi le aduceam nuanţe, le amestecam echilibrat, dar întotdeauna aveam un punct de plecare. Chiar ştiam când e cazul să vină primăvara, şi ea venea. La timp. La timpul de-l anticipam eu. 

Acum nu. Acum parcă nici n-am încredere că e primăvară afară, parcă nici nu o aşteptam, parcă nu-i era momentul să vină, pentru că astă iarnă m-am convins complet că vremea va continua aşa o veşnicie. 

Sunt sceptică şi mă îmbrac gros, în continuare. Sau fac câte-o nebunie, câte o excentritate vestimentară, cu gândul că mă va prinde negreşit o zăpadă. Sunt sceptică şi nu mă îndrăgostesc, nu mă mai. În fiecare primăvară făceam eroarea asta: fie de aceeaşi persoană, fie de altele. 

Acum, nu. Nu-i momentul. Nu-i contextul. Nu-i nimic. Mă dresez (am văzut că unora le merge) şi mă rostogolesc în gând, fac pe moarta în caz că mă suprind zâmbind a proastă, şi mă leg la poartă pe mămăligă şi apă.

Nu. Nu e încă primăvară. 
Chiar n-aş şti ce să fac cu un sentiment în braţe, din senin, peste noapte, ca zăpada aia pe care o aştept să vină mişeleşte. 

Poate un fel de-a fi

De-a lungul timpului, cam de când purtam rochiţele flauşate, cu volănaşe, de mi se vedeau chiloţii (şi ei tot flauşaţi) când mergeam, am tot căzut în dragoste pentru câte cineva. Mai exact, tot timpul. Bine, e mult spus „dragoste”, să zicem că am tot picat „în admiraţii”, iar uneori, atenţia asta pe care o acordam nesăbuit tipilor, fie ei posesivi cu maşinuţele de plastic, se transforma în obsesie de ani întregi, iar alteori, surprinzător, dispărea după câteva zile. Cert e că eu nu am avut niciodată pauză.

„Iubeam” neîmpărtăşit ca o nebună, atât cât puteam la fiecare vârstă, sufeream şi scriam şi mă întrebam ce am, de ce nu pot fi şi eu într-o stare de normalitate, fără să mă gândesc la câte cineva, fără să nu sufăr că nu sunt trasă de codiţe- faptul că eram tunsă „bros” nu era un argument, pentru că băieţii, dacă vroiau să chinuie o fată de le plăcea, găseau întotdeauna soluţii etc. (perverşii să se oprească din citit). 

În cel mai bun sau rău caz, eu le deveneam „cea mai bună prietenă”. Sau, când depăşeam momentul şi mă concentram la suferitul după altcineva, se trezeau să-mi spună că le sunt dragă. Adică „visul” se fucking împlinea, dar târziu. Întotdeauna cu întârziere. Ceea ce acum îmi spun că nu a fost un lucru rău, pentru că nu ştiu cum aş fi putut trăi fără să sufăr din amor neîmpărtăşit, fără să mă bucur de fiecare zâmbet primit. 

Atâtea poveşti  nu s-ar fi creat în capul meu, săracele. Sau nu aş fi ţinut minte multe momente drăguţe, simple, nevinovate, ocupată cu trăitul marii iubiri. Pentru unii poate, nişte prostii, pentru mine, cele mai tari trăiri. 

De exemplu, în clipa asta mi-am amintit de un tip care ar merita o scurtă povestire. Îl cheamă, sper că în continuare, Paul. Semăna cu Kurt Cobain, în glorie. Eu cântam într-un bar, la karaoke, şi după, a venit la mine cu o bere pe post de floare, şi mi-a oferit-o odată cu niste felicitări pentru voce. Am stat de vorbă cu el preţ de „floarea” dăruită şi când a trebuit să plec, şi-a scos o verigă din ureche şi mi-a aşezat-o pe-un deget. A doua zi am plecat din oraş şi aşa am bifat o amintire drăguţă. 

Revenind....Cum aş fi putut să mă autoiluzionez degeaba, sau cum aş fi trăit cu opţiunile nefericite, pe care acum le reneg? Oricum, cel mai mare rău ar fi fost să fi crezut că Diana e o fată frumoasă, şi fără dubii: cine ştie dacă mai puneam mâna pe vreo carte. :)) 

Cert este că eu nu pot altfel. Nu ştiu cum e să nu-mi placă de cineva. Gusturi proaste nu cred că am, poate doar aşteptări prea mari. Sau prea mici. Sau e un fel de a fi. NEXT! :D