miercuri, 11 decembrie 2013

Marile sentimente


Cel mai greu imi e sa vorbesc despre radacini. Despre cine sunt. Despre cine am fost. Despre ce a ramas din mine. Pentru ca nu stiu niciodata adevarul. Complet. Stiu doar adevarul meu.  Pentru ca totul e relativ,  pentru ca toti avem dreptate si toti ne inselam. Pentru ca numai Dumnezeu e Adevarul, si El e tainic si de necuprins.
Mi-e greu sa scriu despre ce m-a durut,  sau despre ce inca ma doare. Despre ce nu va muri niciodata in mine. Chiar doare Sinceritatea. Mai ales cea fata de tine insuti. Mai ales cand ti-ai fabricat, pentru a rezista, un zid solid de mandrie. Doare cand am curaj sa-mi vorbesc, doare cand tac, si arde locul din inima ocupat de acel cineva care sufera in urma vorbelor mele. Si fac asta in mod masochist. Ma-ntreb: de ce continui? Si totusi, cum sa ma opresc?   
Tot despre ce ar conta sa scriu e un mare secret. Viata e un mare secret. Lumea mea, fabricata de vaz, e un mister chiar si pentru mine, si tot ce cred ca stiu sigur e ca toata viata (scurta.relativ) am iubit, si-am luptat cu Frica.
Frica si Dragostea. Ele m-au determinat sa ma arunc si sa nu ma mai intorc niciodata de unde m-am desprins. M-au impins mereu din alte si alte locuri, si-am aterizat negresit alta, mai putina sau mai plina (niciodata nu am stiut cu adevarat care mi-a fost masura). 

Revelatie

Deciziile luate cu mintea dau dureri de inima, iar cele luate cu inima dau dureri de cap.

Motive

Bărbaţii au scris cel mai mult despre dragoste pentru că au iubit pe timpul vieţii mai multe femei, de cele mai multe ori, în acelaşi timp. Şi le-au părăsit şi au rămas, în cele mai banale şi fericite cazuri, cu una singură fizic, iar cu celelalte toate în gând.

Şi le-a iubit bărbatul-cu-o-femeie pe toate, cu atâta Rusie în braţe încât a chelit, deşi doctorii întotdeauna au găsit alte explicaţii. Şi bărbaţii au suferit de mai multe ori părăsind mai multe femei în acelaşi timp, deşi, pe majoritatea dintre ele, îşi petrec zilele chelind, încercând să le părăsească.

Femeile au scris mult mai puţin, aceleaşi şi aceleaşi poeme de dragoste, aceleaşi idei repetate în sute de rânduri, identice în sute de caiete ale tuturor femeilor care au iubit de mai puţine ori decât bărbatul lor care a părăsit mai multe femei pe care le-a iubit. Parcă toate au iubit un singur bărbat, înainte de cel pe care-l observă chelind. Acelaşi.

Bărbaţii nu au contenit să scrie, şi foarte variat chiar, şi bine de tot, precum au iubit, pentru că femeile toate nu le-au fost muze, mame, porturi, dame în dantele, valuri, focuri, otrăvuri, linişti, frângeri, boli, patimi, holograme, ci doar un singur lucru: Necunoscute.

marți, 24 septembrie 2013

Rugaminte

Stai sa-ti spun ceva, intre doua batai de inima.

Dilema

Daca inchid ochii si-i deschid pe-ai tai in minte, ma-ntreb daca te-as putea cuprinde....

O dimineata

M-am trezit dimineata cu gandul asta: "Mama nu cade niciodata. Mama e insasi Dragostea de care as putea fi capabila candva." Nu mai stiu ce visasem.

Cea mai mare durere

Dragostea noastra nu a fost suficienta pentru a crea un camin.

Constatare

Nici in somn nu ne mai cautam. Atat de straini ne-am devenit.

Un sfat

Un el m-a sfatuit sa-mi las gandurile peste noapte, sa se odihneasca pana a doua zi. Le-am lasat, dragule, asa cum mi-ai propus, dar dimineata le-am gasit fara suflare. Te-ai ocupat tu de ele intre timp...

duminică, 1 septembrie 2013

Cand te simti vinovat de incaltat

În parcul Tineretului, aproape de intrarea “Orăşelul Copiilor”, aşteptam pe o bancă. Prima pe stânga, lângă un ponei de bronz şi un baieţel la fel de ţeapăn precum poneiul.

În jur, mulţi părinţi scoşi la joacă silnică de către copiii lor, în ţinute lejere, chipurile neglijent aruncate pe ei, în funcţie de numărul sfârâielilor de grătar de astă vară.
Neinteresant, de altfel.

Importanta era "la joie de vivre" cu care defilau.

Râsetele, caruselele "sălbatice" cu urletele din fundal, fotografiile pruncilor cu zâmbete bătute în cuie, pe poneii docili şi imobili, toate acestea completau o grozăvie de după-amiază pe care aveam de gând să mi-o petrec plângându-mi de milă (aşa mă mai distrez eu uneori).

Aşadar, vacarm, soare copt de toamnă, copăcei aşchilopaţi, statui de bronz, Bacovia la el acasă, Emsi lângă mine.
În mijlocul unei fraze deştepte pe care aveam de gând să o notez, văd ţopăind o minge. De fotbal. Se juca, alerga printre picioarele desculţe ale unui băieţel. Ea albă, ele murdare, descoperite prea mult de pantalonaşii rămaşi mici, cu genunchii materialului lărgiţi şi uzaţi.

Copilul era fericit cu mingea lui, juca "prinsa" cu ea, o arunca, o rotea, încerca zadarnic "braziliana lui Ronaldo", sub privirile obosite ale părinţilor lipsiţi de tot şi de toate.

Mai ţin minte atât: mama baiatului avea pe post de poşetă o sacoşă de rafie, verde, iar tatăl nu ştiu ce avea, dar mergea mai încet, în urma lor.

miercuri, 24 iulie 2013

Sa nu uiti, Diana

Cata inteligenta ai, tot atata toleranta si bunatate sa contii. Pentru ca socoteala se face cu aceasta masura a balantei. 

Cat talent si succes ai in manifestarea lui, tot atata recunostinta si slava lui Dumnezeu. 

Sa fii smerit inseamna sa fii constient ca nu existi de la tine putere. Ca fiecare bataie a inimii este un dangat de clopot in vesnicie, o reinnoire a pecetii divine in fiinta umana. 

Viata nu e despre care pierde si care castiga in favoarea sau in detrimentul cuiva. Viata este despre castigul mantuirii, este despre a nu-L pierde pe Hristos. 

Somatie de dragoste

Dragul meu F-F (Fat-Frumos/Fost-Fustangiu),

te somez sa-ti faci aparitia fie si in izmene albe, daca nu detii inca un cal, pentru ca, in caz contrar, eu la 35 de ani ma voi marita cu cel mai bun prieten. 

Vom adopta doi copii, vom avea un labrador si chiar vom crea un camin. Vom trai impreuna, dar ca fratii, multi mai fericiti decat unii care au casnicii de multi ani fara sa-si mai aminteasca motivele pentru care au zis "da" candva, iar tu degeaba vei avea ochii aia frumosi, riduri si povesti cu vrajitoare. 
Vei ramane cu tine si te vei intoarce de unde ai venit, adica in pamant, pentru ca eu ma tin de promisiuni. 

PS: Te rog frumos, fa-te incoa'. Promit sa te cred ca ai omorat balauri inte timp si ca detii versul vrajit prin care vom trai vesnic.     

vineri, 19 aprilie 2013

Spre mine

17 Decembrie 2012, Bucureşti. În acea zi îmi propusesem să aştern la desfrâu nişte gânduri, să oficiez o slujbă de angajament la scris, dar abia zece zile mai târziu, acasă, în liniştea rămăşiţelor lumânărilor de Crăciun, purced. Parcă nu aş vrea încă să-i dau drumul acestui an şi mă agăţ disperată de ore, când am avut la dispoziţie atâtea zile de “toate la timpul lor”...

Scriu într-un caiet tare frumos, primit cadou, care are un păun cu flăcări în coadă, pe coperţi, cu magnet pentru ermetizare, aşa că aş vrea să-i mâzgălesc paginile doar dacă aud zornăitul punguţei cu talanţi, primită la naştere.

Ieri, am mai facut un pas spre mine.

Mergeam prin pădure cu gând de spovedanie, spre schitul de la Oituz unde Avva mă aştepta, şi la un moment dat, tovarăşa de drum cu care mă aflam m-a lăsat, de comun acord, în urmă. Sau în stânga, luând-o pe o scurtătură.

Mi-am continuat călătoria singură, pe drumul principal pe care îl cunoşteam, dar într-o clipă de mândrie - “voi ajunge înaintea ei la mănăstire”, am apucat şi eu o scurtătură, care m-a dus cu exactitate Nicăieri.

Nu ştiu cât de tare m-am abătut de la drum, cert e că nu mai ştiam unde mă aflam. Nu auzeam maşini, clopote sau voci umane care ar fi putut merge spre mănăstire, nu mai aveam baterie la telefon şi nici speranţa că voi ajunge înapoi pe drumul sigur.

Cădea zăpada aritmic de pe crengile copacilor dezmăţaţi de goi, într-o linişte sadică, în ceaţă, şi mă aşteptam oricând să zăresc rânjind un lup, un mistreţ sau un diavol.

Înaintam aşa flămândă şi obosită prin nămeţii ce-mi ajungeau mai sus de genunchi, pentru că urmele paşilor pe care iniţial apucasem se estompaseră demult, şi după o veşnicie, am ajuns la o căsuţă sărăcăcioasă, în inima munţilor.

Am rămas fără suflare, neştiind ce să fac: să bat la uşă şi să întreb “încotro?”, sau să-mi continui drumul la întâmplare? M-am temut să mă apropii- părea uşor părăsită, deşi atârna un ţol pe o coşmelie, dar nu ieşea fum pe horn. “O fi chilia unui pustnic, şi îl tulbur. Şi dacă nu o fi un pustnic?” - pornind pe urmele unor paşi mari, sperând că vor duce totuşi la drumul mare.

În tot acest timp mă rugam în gura mare cu rugăciunea inimii, izbucneam în câte o criză de plâns, cerând ajutor Cerului, îmbărbătându-mă cu “Facă-se voia Ta, Doamne” şi cu “Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.”

Mă vedeam putrezită printre ghiocei, la primăvară, sau jumatate mâncată de un animal, sau eroic supravieţuind, luată pe sus de Smurd şi dusă direct la Iaşi, la şcoala 9, sau ajungând peste câteva zile la Slănic, sau în munţii Nemira- undeva unde să râdă toată suflarea de isprava mea. Deci, mă luptam cu deznădejdea, cu disperarea, cu tendinţa de a face cale întoarsă, cu frica de a continua, cu amintirile care mi se derulau în minte şi din care înţelegeam încă o dată lămurit, unde şi faţă de cine am greşit, dorindu-mi din suflet să nu mor înainte de a mă spovedi.

Mă pregăteam agresiv de spovedanie, aşa cum nu mai făcusem înainte, şi încercam în acelaşi timp o minimalizare a situaţiei, o forţare a optimismului, un calm englezesc, ca imediat să cad în extrema dramatică din care numai rugăciunea mă ridica.

Îmi este greu acum să-mi disec trăirile, pentru că deasupra acestor gânduri şi emoţii stătea caldă o mână de bunic, o forţă care mă împingea din spate, un “continuă” ferm- aşa am ajuns, după râpe, suişuri, căderi şi alunecări, la un drum.

Plânsul de fericire şi rugăciunea mi s-au curmat după scurt timp pentru că tot pierdută eram, şi vroiam cu încăpăţânare să prind măcar puţin din Sfânta Liturghie. Am pornit iar la drum, în sus, buimăcită, dar hotărâtă, încercând să reperez ceva cunoscut: stâlpi de înaltă tensiune, ţevi turtite, sonde, reconstituindu-mi-le în minte cum arătau vara, şi apoi mi-am fixat privirea înainte.

O clipă am simţit că sângele îmi circulă în sens invers, pentru că o blănoşenie roşcată şi mică mă aştepta. Spun asta acum, pentru că atunci nu aveam de unde să ştiu că vulpea, care era de fapt un căţeluş, asta făcea. A schelălăit o dată şi aşa a început jocul nostru: căţelul mergea câţiva paşi, se oprea, mă aştepta, eu după el, mă opream, aşteptam, apoi el, şi tot aşa, observându-mă de la distanţă. Se asigura că îl urmez, dar că nu mă apropii prea tare, ci doar cât îi şade bine călătorului să stea de aproape de călăuza lui, pe un tărâm necunoscut. Ceaţa era la fel de densă, dar câteva raze împungeau cărăruia, ca după o vreme lumina să izvorască din pământ. Ajunsesem sus.

Pe scurtătura pe care m-a dus Scubi ( aşa am aflat că-l chema) am ajuns la mănăstire, după jumătate de oră- nu am mai apucat să-i mulţumesc blănuţului pentru ajutor, pentru că a dispărut imediat, smerit.

Transfigurată de fericire am intrat în biserică şi-am şezut cum se cuvine la “Tatăl nostru” care a început să se murmure, ca o încununare la “Cine l-a trimis după mine.” şi spre slava Dumnezeului Atotputernic.

Ea a ajuns prima, demult. Eu sunt şi acum fericită. Amin.

vineri, 5 aprilie 2013

Cam cum am iubit


1. In prezenta ta, timpul e inofensiv. Il subjugi. Nu mai are nicio putere asupra mea, pentru ca sta, impreuna cu mine, cu sufletul la gura, asteptandu-te. De fapt realizeaza ca nu m–a castigat, ci m-a conservat, pentru ca abia langa tine respir din nou real si normal. 

2. Stiu atat de putin despre tine si-mi e atat de suficient...

3. Daca toate celulele epiteliale se innoiesc dupa trei luni, oare peste timpul asta buzele mele nu te vor mai recunoaste? De s-ar innoi si celulele inimii, poate abia atunci nu te-ar mai contine...

4. Astept acea zi in care ne vor durea ochii de cate ne vom spune.


5. Inimile noastre s-au sarutat pe furis, in ritmul batailor lor. Le desparteau insa doua invelisuri de carne subtiri si compacte...inimile bateau in piepturile noastre pentru ca sperau sa le sparga si sa se intalneasca.

6. Oamenii fac sex pentru ca isi doresc mult sa intre in sufletul celuilat, sa se uneasca in dreptul inimii, si incearca asta prin piele.

7. Mai bine iti spun ca “te iubesc” mai devreme, decat prea tarziu; desi mai devreme nu exista. Exista cand simti. Prea tarziu exista, si nu am curajul de a-l infrunta.

8. Mereu mi s-a parut ca am avut prea putine maini cu care sa te imbratisez. 

9. Anunt: Om pierdut. Semnalmente: indragostit. Raspund la numele tau.

10. Acum stiu cat sunt, dupa cat de mult pot sa iubesc. Iti multumesc.

11. Intr-un Ajun de poveste de dragoste mi-am zis asa: Cu omul potrivit nu iti imparti viata, ci o dublezi.

12. Dacă în dragoste nu e totul pur şi simplu, atunci aceasta sigur nu e. 

13. Unde se duc sentimentele atunci cand mor? Dar cele care nu s-au nascut niciodata?


14. Prin actul sexual fiecare vrea inconstient sa se strecoare in corpul celuilalt, sa ramana acolo si sa fie purtat permanent. Sa faca parte mereu. 

15. Eu cred in Fat-Frumos. 

16. Barbatii fac gauri pe care se chinuie apoi toata viata sa le umple. Din fericire, nu pe aceleasi.

17. Daca ai vreodata nevoie de ceva ORICE, ABSOLUT ORICE, imi spui, da’ sa nu eziti: CALC, GATESC, FAC CURAT, RUP OASE si OMOR OAMENI.

18. Un “te iubesc” pacatos: Oare daca el s-ar indragosti cu adevarat de mine, si mi-ar arata asta, cat ar trece pana sa-i spun adio?

19. Eu sunt cat esti, si cand nu esti, eu sunt...in asteptarea ta.


20. Iti intentez un proces…de constiinta. Ma prezint la recurs.

21. Nu gasim alt mod de a intra in sufletul cuiva si apelam la varianta fizica…cum ar fi sa ajungi la inima unei fete traversandu-i vaginul? Sau cum sa acaparezi existenta si fiinta unui baiat, atragandu-l cu un vacum, prin vagin?

22. Cand doresti fizic pe cineva, ti se pare insuficient corpul tau. Nu stii ce sa mai faci sa-l cuprinzi, sa-l simti pe celalalt. L-ai rupe in bucati si l-ai lipi pe tine si apoi te-ai rupe in bucati sa-l recompui pe celalalt, avand chipul tau. Asa-i?

23. Oamenii se tot imbratiseaza pentru ca uita ca nu pot deveni unul printr-o simpla imbratisare. Incearca sa se compuna prin celalalt, si pentru o clipa reusesc. Apoi realizeaza ca e imposibil si tocmai aceasta realizare face imposibila fuziunea completa. Ce s-ar intampla daca ar crede doua clipe, ca se poate sa ramana asa, pentru totdeauna?

24. Cand te visez, eu cred ca ti-e dor de mine. Tu mai visezi altceva decat pe mine?

25. Spune-mi cum iubesti, ca sa-ti spun cine esti. Cine a spus asta oare pentru prima data?

26. Provocare: sa ma masori cu palmele, toata.

27. Sufletul meu batran, al lui tanar, creiere bolnave si nevoia de a fi iubiti. Un atasament dureros. Suflete pierdute. Iata taina dragostei noastre.

28. Iubesc pe cine nu trebuie, dar nu pe oricine.

29. 20 de cm, 3 ani ani si 1870 de km: distanta intre noi.

30. Mi-amintesc uneori de mainile noastre care se cautau si netezeau doua corpuri, facandu-le unul singur.

31. Cand futi, vaginul nu are nationalitate, destinatia e aceeasi: eden.


32. Atasamentul aduce suferinta; iubirea inseamna libertate. Te iubesc, si te las sa zbori, sa fii liber, si daca te vei intoarce inseamna ca libertatea o gasesti in mine...voi afla si eu asta atunci.

33. Blestem: Sa fii mort si nimeni sa nu vada, sa spui si nimeni sa te creada. Sa plangi si sa nu te mai poti opri, sa te doara locul gol din care ti-a fost smulsa inima candva!


34. Azi am fost oarba, surda si muta, pentru ca nu te-am vazut, nu te-am auzit, nu ti-am vorbit.

35. Mi-e dor de ochii tai verzi-albastri, de zambetul tau cu gropite mincinoase, de imbratisarea aparent sincera si nostalgica.

36. A fost cu intentie totul: rochia, pantofii, tot aranjamentul. Mi-am zis ca daca nu-ti curge o lacrima, macar o bală.


37. Dragostea tine cat drumul pe tren, de la Timisoara la Onesti, cu tot ce presupune el: peisaje trecatoare, nerabdare si rabdare, emotii, plictiseala, rutina, disperare…

38. Sper sa ne vedem real abia la poarta raiului. Si de acolo sa fugim de mana in iad, unde vom fi primiti cu bucurie din pricina vietilor noastre irosite.

39. Oamenii fac copii din curiozitate.


40. Nu sunt în pericol de infarct pentru că inima mi-e închisă într-un corp străin, căruia i-am încredinţat-o fără să mi-o ceară.

41. Te sarut pe gura ce-ti tradeaza natura trista…. Si pe suflet, in locul cel mai ascuns.

42. În fiecare zi ţi-am compus un mesaj de despărţire, iar când voi putea să te las, ţi le trimit pe toate deodată.

43. Daca mi-as pierde memoria, vazandu-te, inima mea ar pompa sangele in sens invers? 

44. De cate ori voi vrea sa-ti vorbesc, iti voi scrie si nu-ti voi trimite niciodata scrisorile. Asa eu imi voi pastra demnitatea, iar tu vei avea vreme sa-ti fabrici un dor de mine.

45. Nu omori ceea ce iubesti, dar uneori te omoara ceea ce iubesti. De asta putini au curajul sa iubeasca neimpartasit.

46. I-aş fi spus unei vechi iubiri: « Cu ce drept nu mă laşi să mă las să vreau să te uit? »… ciudat cum abia acum mi-am mai amintit de ea.

47. Prostia mea sta in fiinta ta. Iubindu-te, ma tradez in bucatica mea imbecila.

48. Dar din dar se face rai…sentiment curat, in dar cui n-are nevoie, se face iad.

49. Ai un suflet minunat de putred…si este minunat mai ales cand trece prin filtrul ochilor mei care cred ca te iubesc pentru faptul ca ochii iti zambesc verde si buzele clipesc iscoditor si sincer.

50. M-am uitat in palma sa vad ce va urma, si atunci am observat ca mana mea era in palma ta.

51. Fii un barbat adevarat si fa-ma sa sufar...

52. Se spune ca pretuim cu adevarat ceea ce pierdem…eu te pretuiesc mai mult cu fiecare zi…inseamna ca te-am pierdut si te tot pierd mereu? Te sarut cu foc de tabara.

53. Ti-as strabate corpul alunita cu alunita, si celula cu celula as stampila-o cu buzele.

54. Imi pare rau ca esti un minunat, iar eu nu te vad pentru ca am ochii plini de lacrimi; pentru cine nu m-a iubit niciodata.

La cumparaturi


....am incercat toate hainele posibile, dar sufletului meu nu i-au placut. Unele il strangeau, altele erau demodate, iar altele erau prea noi. I-am zis sa se decida si a zis ca prefera sa ramana dezbracat de trecut si ca transparenta il va face mereu la moda. Trendy. Eu i-am aruncat totusi o esarfa cu buline negre, ca sa maschez niste gauri. O tin infasurata de doua ori, in zona pieptului.

miercuri, 20 martie 2013

Uneori iubesc minciunile

          Uneori iubesc minciunile nu pentru cuvintele ce le compun, ci pentru stradania celui care mi le spune, pentru incercarea lui disperata de a ma asigura ca intr-adevar pleaca doar sa verifice de e usa incuiata.
          Alteori le iubesc pentru ca sunt singurele care ma viziteaza, si sunt atat de frumoase, incat nu realizez, pe moment, ca odata cu autorul lor, mi-a disparut si vaza din suflet si o vreme nu voi mai avea unde sa-mi asez florile binelui.
         Cu toate acestea, nicio minciuna nu-mi place mai mult decat cea pe care mi-o fabric singura, pe care mi-o ticluiesc strengareste, dar cu simt de raspundere, pe care mi-o repet pana devine adevar, pentru a reusi sa le accept pe toate celelalte din exterior.  

Cele mai grozave iubiri stau intr-o galeata cu ochi

       Cele mai grozave iubiri sunt cele care nu s-au implinit niciodata. Care au ramas atarnate de zambete, de strangeri de mana, de priviri tampe in tacere, de stangacii hazlii.  
       Sunt cele care au ramas curate, pecetluite poate, doar de un sarut, cel mult de un sarut, dar de cele ma multe ori de gandul la un sarut care nu s-a concretizat niciodata, ramanand paralizat in propria-mi imaginatie. Acolo sarutul a fost mereu cel mai frumos, cel mai des si de fiecare data agatat de un fir subtire, la al carui capat era un roi de fluturi albi, sau un stol de porumbei
        Pastrez vii in minte gesturi marunte si priviri cu teancuri de vorbe si am senzatia ca nici nu mi-ar fi trebuit mai mult. Ca in tacere ne-am spus atat de multe, incat orice altceva mai mult de atat ar fi fost disonant, si greu si “prea”. 

         Intr-o pereche de ochi mici care au vazut lumea mare, stateau imbratisari timide, statea toata omenirea, statea povestea tainica a vietii sale, numarata in margele de sticla. Nu i-am inteles-o, dar m-a coplesit. Sunt convinsa ca ar fi vrut sa-mi spuna ceva tacand si privindu-ma, dar a preferat sa inchida ochii si sa zambeasca. 
        A fost punctul unei lungi fraze nerostite, pentru care i-am multumit aprinzand o anume lumina pe retina, in coltul in care ar fi putut sta o julieta asteptandu-si un romeo.
        Poate daca ar fi simplu sa renuntam a mai fi normali in preajma celor care nu ne-ar intelege nicicand, ne-am speria si am fi stupizi. Zic eu ca am incepe tot prin tacere.
        Si-atunci de ce sa nu tacem cu vorbele mereu si sa ne vorbim pentru totdeauna prin ochi? De ce sa fie gura pentru vorbit si sarutat si ochii pentru mintit si privit, cand invers suntem amandoi atat de expresivi?

       O alta pereche de ochi, tot mici, dar mai cruzi, m-au cerut de sotie. Au plans cand eu m-am prefacut, de teama, ca nu am inteles ce ma intreaba. Vedeam pe fereastra acelor ochi universul in care posesorul lor ma chema, ma includea, pe care il creea prin mine. Ma chema in lumea pe care mi-o inventa tot mai frumoasa, mai ireal de adevarata, pe care o construia si o pregatea pentru cand as fi zis “da”.
       Mai tarziu am vazut cum a incendiat tot ce chivernisise frumos, cand a inteles ca nu voi pasi niciodata in lumea din privirea lui, ca voi ramane mereu la poarta, la granitele pleoapelor sale. 
       A ars din temelii visul pe care si-l faurise minutios, la care ma invita periodic, mandru de transformarile pe care le suferea cu bucurie, si cenusa acelui vis mi-a aruncat-o mai tarziu in ochi. Abia atunci am plans si m-am intrebat de ce boala am suferit stand langa acei frumosi ochi ce mereu m-au asteptat. Poate ca in spatele acelei priviri atat de sincere si transparente, atat de calde si primitoare, eu am vazut mereu sfarsitul si ruinele. 
Pentru ca eu mereu am purtat un chibrit la mine.

     Povestile cu ochii verzi din viata mea mereu au stat la hotarul dintre blestem si bucurie. Si in fiecare blestem verde a stat o bucurie efemera, care a lasat in urma cel putin o dara de cerneala sau de tus. Pe un obraz.
     Povestile ochilor verzi mi-au fost mereu triste, dar de departe cele mai frumoase. 
O galeata de ochi verzi am adunat, si doi cate doi am iubit, in mod diferit, dar la fel de tampit au sfarsit.
     Daca ar fi sa fac o extragere din galeata cu ochi verzi, cu siguranta ca s-ar ivi in mana mea stanga si cativa albastri, si cativa caprui, si tot atatia negri. Si am curajul sa folosesc termenul “iubit”, pentru ca atat cat am fost in stare in diferite etape, am iubit pe fiecare in parte, intai in cel mai curat mod feciorelnic, apoi, tot asa, dar trezindu-ma langa cineva dimineata. Langa diversi ochi.
     Nu am tinut niciodata la ochii din galeata, i-am iubit cu toata forta proportionata varstei si capacitatii mele de a ma autoiluziona, pentru ca nu mi-au placut niciodata jumatatile de masura. 
      Cum ar fi fost sa iubesc la ei doar ochiul drept? Sau doar o buza, un picior, un deget...pentru ca nu am inteles niciodata cum ar fi iubitul pe jumatate, sau “tinutul” la cineva, mereu m-am menajat de calculele matematice si l-am iubit total pe om.
      Am iubit tot verdele, tot albastul, capruiul si tot negrul din ochii tuturor celor care fie si pentru cateva clipe mi-au asezat o bancuta si m-au invitat la un apus de soare in fata unui lac, in plina vara.

      Ultimii ochi cazuti in galeata sunt tot verzi, din pacate. Spun din pacate pentru ca acum as vrea sa-i mai privesc, sa vorbesc putin cu ei, dar nu stiu daca-i mai nimeresc fix pe aceia, si nu altii, tot verzi, dar care m-au uitat demult.
      M-as bucura daca mi-ar face un semn, daca ar lumina cand m-as apleca sa-i caut, si daca m-ar ajuta sa-i gasesc si sa-i inteleg. Atat de mult a trecut de cand singuri s-au rostogolit de pe masa, de sub privirile mele, incat mi-e greu sa-mi amintesc ultimele lor mesaje. 
Or fi fost de adio si eu n-am inteles? Sau mi-au spus ca pleaca putin sa-si odihneasca nuantele si se vor intoarce sa-mi spuna ca ma iubesc, intr-un tarziu, in care nu va mai conta?
      Dar ei nu au aflat pana acum ca cele mai grozave iubiri si cele mai vii amintiri sunt cele care nu s-au petrecut niciodata?  

O pereche

Am vazut o pereche pe strada si i-am atras atentia. Era o pereche de chei pe care el le-a ridicat cu interes si mi-a oferit una. 
I-am zis sa aiba grija de cheia lui, pentru ca ne vom intalni peste ani cu ele, si frumos ar fi sa avem ceva in comun.
"Cum adica?" m-a intrebat instinctiv, fara curiozitate, in timp ce-si incerca in lacatele postale de pe scara noastra, cheia gasita..."Uite, intra in toate, dar nu deschide nici unul.."
In gandul meu: "Ba deschide, lacatul pentru care au fost create."
Si atunci a deschis un lacat de la apartamentul 101..ca sa vezi, mai poti deschide si un lacat pentru care nu ai fost creat...cu care te-ai potrivit din intamplare.
Dar ce mai conteaza potrivirea, daca acel lacat a deschis o cutie postala care nu ne apartine? Si ce sa facem, daca scrisorile nu ne sunt adresate?

Ce chin ar fi sa fim mereu impreuna, pentru ca ochii tai verzi ma deoche incontinuu, iar tu te uiti intotdeauna mirat la mine.

Nota: Aveam vreo 14 ani. Am pierdut cheia, nici nu stiu cand.

Un joc

Fiecare coleg din clasa prezent la cursul de “Istoria Teatrului”, in anul I de facultate, a trebuit sa spuna cate un cuvant, primul care i-a venit in minte. Eu am fost prima si am ales "lumina", cuvant urmat apoi de “zambet”, “copac”, “teatru”, “fuga”, “cer”, “soare”, “firesc”, “total”, “batista”, “ghiozdan”, “vis”, “fluture”, “destin”, “fericire”, “credinta”, “niciodata”, si domnul profesor a incheiat cu “aed”….40 de minute ramase pentru a compune ceva.
Si am zis asa…

       Teatrul a inceput in cer… Primul act teatral s-a sustinut in lumina marelui reflector, Soarele, insusi Dumnezeu, care fiind in tot si in toate, a putut juca chiar si rolul principal. Adam si Eva, proaspat infruptati din fructul oprit si aflati inca in lumină si desfatare, stateau rezemati de copacul vanzator de iluzii, transformati si transfigurati. 
       Sub influenta acestei schimbari Adam si Eva au dat primele replici, lui Dumnezeu, incercand sa-si justifice fapta, sa fuga din fata raspunderii, fara sa inspire firescul, fara a mai fi vii.
       Fructul le-a daruit cunostinta binelui si a raului si..destinul, iar Dumnezeu, din bunatatea Sa le-a dat visele si idealurile pentru a-i ajuta sa supravetuiasca pe Pamant. Falsa fericire pe care primii actori au crezut ca o vor dobandi s-a transformat in ceea ce numim acum viata pamanteasca.
      Am credinta ca din momentul in care au fost izgoniti din Rai, oamenii tot incearca sa-l reconstituie, sa resimta fericirea divina…dar avem tot atata libertate sa facem asta cat are un fluture inchis intr-un ghiozdan.
      Niciodata, nimeni, nici chiar cel mai talentat aed nu va mai reusi sa redea total si sincer zambetul primordial, al omului ce a vazut paradisul; incercam sa deschidem ochii si doar arta este cea care ne mai salveaza de la impietrire si reprezinta promisiunea “mai binelui”. 
     Pacat ca purtam pe ochi batista inconstientei…dar asta e pentru ca nu suntem inca pregatiti sa suportam Lumina.

Unui prieten drag

       Undeva, in imaterial, sa-I spunem generic Rai, se jucau mai multe suflete. Se jucau e o banuiala a ochiului uman, din exterior, pentru ca de fapt erau Lumini care existau una prin cealalta, in niste forme ale Iubirii rupte din El. Nu pot sti, dar cert e ca aceste mai multe entitati luminau frumos in Rai, cand deodata s-a auzit un zgomot puternic.


       Una din lumini a lasat joaca si s-a apropiat de marginea norisorului sa vada ce se petrecuse: nu era nimic grav, daduse Adam, de mana cu Eva, cu fundul de Pamant si imediat apoi s-au apucat sa faca un compot de mere. O lumina, curioasa si imbiata de miros, s-a intins prea tare sa-i vada mai bine si a cazut spre Pamant.

        Inainte sa aterizeze, au avut timp sa treaca mii de ani, si ca sa nu se raneasca, in loc de parasuta, Dumnezeu i-a oferit drept amortizor, un corp uman. 

        Nu stia insa, ca la putin timp dupa caderea sa, o alta lumina din cer s-a aruncat dupa cea care cazuse, pentru a se asigura ca este bine, ca nu se descompune fara folos, ca raspandeste pe Pamant Lumina lor comuna, si in caz de nevoie sa-i fie alaturi.

       Nu stiu care din noi e Lumina care a alunecat, si care e cea care s-a aruncat dupa cea care cazuse, cert e ca asta s-a intamplat. 
       Am sentimentul ca nu ne cunoastem de aici din lume, ca nu suntem fata si baiat, ci doua entitati ce dupa o vreme s-au reintalnit, si parca au petrecut aproape o clipa una fara cealalta. Oricat timp ar trece, noi pliem timpul, il impaturim si cutele revederilor se succed. 


Noi nu masuram timpul in ore. 
Noi nu masuram timpul. Punct. 

Noi ne revedem si exersam Lumina cu care am venit, amintindu-ne de eternitatea petrecuta inainte. 

Omagiu lui nenea Sandu

         Azi a fost inmormantat Nenea Sandu. Fratele bunicii mele, Dumnezeu sa o ierte si pe ea. Cel mai mic dintre copiii Mamei Ileana, singurul baiat pe care l-a avut parca insasi Mama Terra ce a fost de altfel, Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca si pe ea.
        Un arbore genealogic matern care a crescut sub matriarhat, chiar daca prezenta masculina a avut senzatia ca tine fraiele. Oameni vrednici, barbati sau femei..femei ce-au fost si barbati, si barbati ce-au iubit si-au purtat de grija casei, ca niste femei. Povesti lungi si multe...
        Un 15 septembrie canicular, dar focul si parjolul nu erau numai in atmosfera, ci si in inimi. Mama a ramas profund miscata de imaginea a doi preoti care savarseau slujba de inmormantare printre lacrimi.
        Plangeau dupa cel adormit intru Domnu’, uitand parca faptul ca ei spuneau ca Nenea Sandu a plecat acolo unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit...intr-un loc luminat, cu verdeata, de unde a fugit toata intristarea si suspinarea...a mai zis mama, impresionata, ca a fost singura inmormantare la care a vazut atatia barbati plangand in vazul satului, alaturi de femei si de tineri, si de copii...a cantat la strana Nenea Sandu, si a ajutat intotdeauna la treburile bisericii din sat, la treburile familiei, la treburile oricarui om care-i cerea ajutorul....a fost cum se tot zicea, „un om tare bun”...plangeau si coanele preotese alaturi de familia imputinata, greu indurerata.
        Nu am apucat sa-l iubesc, pentru ca nu am apucat sa-l cunosc. Il respect sincer, si zambesc amintindu-mi de el cu ochii de copil. Nu l-am vazut mult timp inainte sa intre in metastaze, il port in minte viu si totusi ... poate ca e glasul sangelui ingropat care circula putin in sens invers prin venele mele care acum ma dor.
        De obicei il intalneam la hramul bisericii, de Sfantul Ilie, la Stanita, cand se facea reuniune de familie, sau la inmormantarile ce apareau in timp, in familie, si la care reuseam sa ajung. Imi inspira insa incredere, daruire, dragoste si o sete nebuna de a fi ospitalier, alaturi de toate rudele care veneau, dupa caz, la veselie, sau la jelanie demna.
      Cum mama mea e cea mai buna si minunata mama din lume, asa si familia mea e cea mai minunata si mai unita familie din lume, si Nenea Sandu era un membru minunat de frumos si de bun din aceasta ginta.
       Vorbea precipitat, dar intelegeam (curios) tot ce spunea, era harnic si gospodar, un barbat care, desi a fost parasit de nevasta (care a fugit cu un fin de-al lor, de l-au cununat), si-a crescut cei trei copii asa cum a putut mai bine, devotat si dedicat lor intru totul. Povesti in povesti, legate si de copii...
      A vegheat la batranetile mamei sale, strabunicii mele, si la batranetile fratelui strabunicii mele, adica ale lui Tata Gavril (nu stiu cum se numeste pentru mine fratele strabunicii mele, dar la cei 94 de ani ai sai, dupa doua razboaie la care a fost pe front, numai picioarele si le misca greoi, e un erou in viata).
      Tata Gavril a ramas cel mai trist in neamul nostru, pentru ca acum va fi singur, langa casa pustie a surorii sale si a nepotului sau...nu mai este Nenea Sandu sa-l viziteze in toata ziua, ca unchi, tata si vecin, sa-si bea cafeaua dimineata amandoi, si sa-si puna la cale planurile de munca de peste zi... Dar poate ca Tata Gavril se opreste din plans gandindu-se ca nepotul sau, acolo unde este, si-a cunoscut in sfarsit tatal, pe strabunicul meu, Alexandru Ursu, care a murit pe cand se intorcea acasa, in pacea celui de-al doilea razboi mondial...
      Pe 26 septembrie Alexandru Ursu , Nenea Sandu cum ii ziceam toti, ar fi implinit 70 de ani...un pui de cancer pulmonar si peste ochii mici, dar calzi s-a aruncat pamant.
Dumnezeu sa-l tina in brate!

Utopie

...Ce s-ar intampla daca intr-o zi toti ne-am propune sa zambim sincer? 

Orice s-ar intampla, sa ne pastram de-a lungul zilei zambetul pe fata, fara sa-l mutilam in ranjet...sa spunem "multumesc" si "cu placere" chiar crezand in vorbele astea, sa dam "buna ziua" nu ca pe o formula de genul "Sesam deschide-te odata!", ci cu gandul ca intr-adevar ii doresti celui ce-i rostesti acea zi buna de care pomenesti.

Cum ar fi sa ne uitam cu adevarat unii inauntrul celorlalti, sa respiram fiecare clipa si sa stim ca facem asta cu nadejde si cu bucurie?
Ce ar fi daca o zi am exista prin ceilalti? Daca vara fiind, toti am merge pe strada desculti...in semn de protest ca nu mai avem destula iarba pe care sa stam intinsi si sa mirosim cerul care ne saruta fruntea...
Ce ar fi daca intr-o zi am lasa tot si ne-am ruga impreuna? Eu cred ca totul in jur ar functiona, pentru ca Iubirea e o sursa inepuizabila si neconventionala de energie.

Daca ar fi centrale energetice pe baza de Iubire, fiecare ar avea acasa la el asa ceva, iar pretul curentului celuilalt ar fi la schimb, pe baza de troc, pentru ca banii ar fi inutili...

Numai chilipiruri ar fi...ce bani sa dai cand ai si tu Iubire in suflet? Daca vrei Iubirea mea, completezi partea daruita tie cu ceva din a ta...si tot asa...

Chiar asa, ce-ar fi, daca in fiecare zi, macar cinci minute ne-am aminti ca am venit aici pe Pamant pentru a avea de unde porni in cautarea vesniciei din noi?

Pentru ca El ne-a trimis la joaca aici, dar sa stim mereu ca nu vom zabovi mult....ca nu cumva sa se intunece si sa pierdem drumul de intoarcere acasa...

Sfaturi pentru mine

             Panica...aaa..(pentru a evita cacofonia). Cam asta e cuvantul cel mai potrivit sa rezume ce simt atunci cand ma aflu in fata unei coli albe. Stiu ca as putea scrie fara sa torturez spatiul alb ce am avut norocul sa-l am, dar de ce sa iasa totul precum vreau, daca inainte trebuie sa ma caznesc sa scot trei vorbe si alea neinteligibile?

            Asa...ma gandeam acum o saptamana si ceva ca as fi mai dezamagita de mine peste ani sa constat ca am devenit pentru niste copilasi, "tanti cu gura mare si glas strident" care ranjeste si ii apuca de falci, incearca sa le intre in voie si sa se joace cu ei, dar ei se uita cat de cretina e, pentru ca ii subestimeaza...le subestimeaza capacitatea de a intelege, inteligenta. 


            Am avut parte de astfel de "tantici" si imi amintesc cum incercau sa para interesate de mine in prezenta parintilor mei, "Vai tu, ce desteapta e! da' ce mare a crescut fata, ditamai domnisoara...ce vrei sa te faci cand ai sa fi mare? mumuzutiooolaahaha", (singura la parinti, si cum se intampla de obicei "centrum mundi" pentru ei, mandri de odrasla lor, nu mai deosebita decat alti copii, se simteau mai siguri pe prietenia omului ce venea la noi atunci cand el vedea "minunatia" de copil pe care o vedeau ei), cum imi zambeau fortat, mai ales cand le tranteam cate o neghiobie special pentru a le indeparta de mine. 


            Radeau si continuau sa imi faca jocuri tampite...mare greseala; ma enervam si le lasam vorbind, ma apucam sa desenez si sa decupez ceea ce desenam, spre stupoarea parintilor, care salvau situatia spunand ca e gata cafeaua. 

            Imi spuneam cand ramaneam singura ca atunci cand voi creste mare, eu voi vorbi normal cu copiii...dar m-am aflat de cateva ori in situatia in care am fost incapabila sa comunic cu ei, si am adoptat stilul "dragalas", desi asta ma enerveaza foarte tare....am fost incapabila, pentru ca unii copii asa fusesera obisnuiti sa se comunice cu ei, si asa puteam sa le intru in voie- pentru ca asa ma puteam asemana parintilor lor, iar altii erau foarte inteligenti, dar introvertiti si nu am aflat asta decat dupa ce a mai trecut ceva vreme, timp in care am vazut ca nu functioneaza acel mod de comunicare. 

             Nu ma pricep prea bine la copii (de parca ar fi niste scule nemtesti complicate), dar pana acum, trecand de varsta aceasta (desi se spune ca inca ma zbengui iritant prin ea), cred ca fiecare copil are o inteligenta ce sfatuiesc sa nu fie subestimata, spre binele celui ce are de-a face cu un mic "demon"....brutal de sincer, capabil sa inteleaga de vorba buna- cand face pe nebunul o face foarte constient si cu un scop clar, detector al sinceritatii omului care il imbratiseaza sau ii vorbeste, dezinteresat pana la un punct...

Si totusi, sa fim seriosi, toti avem nevoie de afectiune.

un vis tampit

Vineri 13 iulie 2012

M-am trezit la 5.30 şi am adormit pana la 9.00. 
Ajunsesem intr-un hotel ieftin, luasem o camera in care totul era in dezordine, cu lucruri uitate de vechii turişti. 
Am făcut reclamaţie şi am înţeles că e o simplă strategie de jecmănire. Ulterior aveam să înţeleg că cine intra în hotel nu mai ieşea viu din el. 
Acolo erau cazaţi toţi ei care la un moment dat în viaţă şi-au dorit să moară.
Aveam să pricep asta în timp ce fugeam pe coridor, după ajutor, scăpând din mâinile a doi bărbaţi îmbrăcaţi la costum negru. 
Îmi dovediseră că niciodată nu îmi dorisem cu adevărat să mor, de moment ce mă luptam cu disperare pentru viaţa mea.
M-am trezit cu durere de inimă. Tremurând. Am adormit la loc pentru că nu m-am putut ridica din pat, si am visat în continuare în acelaşi loc, de data asta punând în bagaje şi din lucrurile uitate de turişti. Nu mai puteam fugi din cauza lucurilor inutile şi care nu-mi aparţineau.
Lecţia era să nu mă îngreunez cu lucruri inutile şi care nu-mi aparţin, că-mi vor aduce moartea. Sa nu fiu lacoma.
M-am trezit pentru ca aceiaşi bărbaţi la costum mă urmareau.  

marți, 19 martie 2013

Fictiune. Veche tare.


- « Au trecut zece ani de atunci…nu mai sunt acelasi. Atat mi-a trebuit sa-mi dau seama cum am jucat, si stiu ca ar fi prea mult sa-ti cer sa consideri totul ca si cum s-ar fi intamplat ieri…totusi, haide sa ne imaginam ca se intampla azi. Buna ! eu sunt Alex. »
            Toate aceste vorbe picurau in suflet incet, lin, intinerindu-ma cu fiecare strop de ploaie.  Poftim momentul pe care l-ai asteptat atata timp …poftim omul pe care il iubeai…a aparut precum ai anticipat : cand ti-ai fi dorit mai putin. Poftim , clipa mult visata, in momentul in care o lasasei in trecut, prafuita. 
Exact acum te-ai intors, cand am inceput sa traiesc normal alaturi de un om pe care nu-l merit si la nivelul caruia nu ma voi ridica niciodata. Un om deosebit, a carui calitate exceptionala e ca ma iubeste mai mult decat as fi visat ca cineva poate sa faca asta, desi ma cunoaste intru tot. 
Un barbat care-mi iubeste defectele mai mult decat calitatile, iar calitatile le supra apreciaza, un om care imi iubeste tot orgoliul, si mandria si narcisismul si goliciunea interioara. Cum sa nu iubesc pe cineva care accepta toate astea ? …si tu, care nu ai fost in stare sa ma iubesti in stare bruta, te-ai intors acum, spunand ca abia te-ai trezit din somn….si stai in fata mea sa vad cum te spala ploaia pe ochi-ti de aceeasi culoare cu a iluziilor ?
Fix acum te-ai gandit sa te intorci nenorocitule, sa ma cauti…inadins tu ai fost sortit sa-mi provoci suferinta !..cum misuna amintirile prin creierasul meu firav,,,cum  simt ca nu-mi pot controla bucuria de a te vedea, de a-ti vedea lacrimile confundandu-se cu ploaia… si cum simt ca as fi in stare sa las tot in urma si sa o iau de la capat cu tine ; asta daca nu as sti ca vei proceda la fel.
Sotul meu nu imi va spune sa raman, fapt ce ma va rani mai mult decat orice si el stie acest lucru... Ce sa fac ? sa-l ridic de jos, sa-l sarut si apoi sa-i spun « adio, nene, ma confunzi » ?....sa-i spun sotului meu brusc sa nu ma mai caute, si ca ma voi intoarce distrusa la el peste ceva vreme ?....sa tac si sa–i las pe amandoi, pe unul in ploaie, pe celalt in propriile incertitudini, si sa plec undeva in Nicaieri ?
       Cum am procedat?…Am plecat doua zile cu Alex; nimeni nu a stiut unde sunt. Doar cel cu verigheta a simtit unde si cu cine sunt. Dupa doua zile, in locul meu, langa el, pe pat, a gasit poza din copilarie…am vrut sa simta frustrarea de a rupe ceva cand mergea aparent extraordinar : nu mai eram cea de atunci, iar cele doua zile au reprezentat sumarul relatiei cu tot cu final, ce ar fi durat atunci poate doi ani. Eu i-am cumulat in doua zile, si m-am intors la cel pe care il iubesc, lasand in urma acel «ce s-ar fi intamplat daca.. » ce m-a macinat ani la rand.
             Sotul meu a plecat la peste pe malul Siretului la scurt timp dupa escapada mea, fara sa-mi spuna unde pleaca, facandu-ma sa innebunesc de groaza ca m-ar fi parasit, asa cum as fi meritat. Exact asta a si vrut. S-a intors la timp, cand ma pregateam sa iau somniferele, dupa ce in prealabil bausem…vin rosu, precum turbarea ce ma cuprinsese. Ne-am iertat reciproc.
 Fostul pusti a fost ravasit cateva zile ; apoi iubitul unui fotomodel. Au trecut apoi cinci ani dupa acel eveniment, si am aflat la stiri ca a murit in urma unei supradoze impreuna cu acea fata. La el in buzunar s-a gasit o poza de-a sa de cand avea 14-15 ani, alaturi de o fata de varsta lui, cu un zambet hâd. Putini m-au recunoscut, dar nimeni nu m-a intrebat nimic. 

Un gand dupa Noaptea Bibliotecilor, acasa


Inca nu s-au decantat gandurile, emotiile, dupa seara petrecuta la Onesti, la invitatia dragului Onestin, la Noaptea Bibliotecilor. A fost o frumoasa nebunie si o aventura sa fiu in fata onestinilor, onestenilor, familiei mele...am venit seara tarziu, am jucat, am imbratisat si am plecat inapoi....am avut emotii mai mari decat oricand, pentru ca am trait si emotiile transmise cu drag de oamenii dragi care ma poarta in gand sau in suflet.
Am vrut sa intorc, asa cum am putut, o parte din cadoul pe care mi l-au facut fiecare din sala, dupa caz: unii pentru ca mi-au dat viata, altii pentru ca m-au indrumat, altii pentru ca m-au calauzit si sfatuit, altii pentru ca ma iubesc neconditionat, altii pentru ca au incredere in mine, iar altii pentru ca au avut rabdare sa ma asculte cu atentie si si-au rupt din timpul vietii pentru a face asta. Unii insa au facut toate acestea la un loc, mai mult sau mai putin metaforic.
 Sunt recunoscatoare mai ales Onestinului pentru acea seara; radacinile sunt la locul lor, deci stiu mandra de unde am plecat. Am vrut sa ma ofer prin acest mic momentel cu dragoste si respect pentru oamenii locului de unde am decolat imediat ce am indraznit sa visez....
           Sunt trista totusi ca acasa nu exista un teatru, o trupa de teatru, ca nu sunt sprijinite de catre oamenii care ar avea aceasta posibilitate, astfel de cautari. Este o parere pe care o impartasesc cu regret: prin lipsa teatrului, onestenii sunt privati de o bucurie, iar copii si tinerii nu au repere si nu stiu sa guste un moment frumos pe scena. Nu poti aprecia o rodie si nu ti se face pofta de ea sa mananci, daca nu ai gustat-o candva inainte, ori majoritatea tinerilor sunt privati de „fructe”si nu se dezvolta armonios din toate punctele de vedere. 
           Si-apoi, gustul pentru calitate se invata in timp, nu cu forta, cand vine cate un camion cu saci de faina...nu prin impunere, ci prin crearea unei traditii....Sper sa ma fi facut inteleasa cu metaforele...daca nu, sunt deschisa si dispusa sa dau jos perdelele si sa strig de la geam exact pe limba fiecaruia ce am de zis.

Daca ceva "trebuie", atunci aia sa fie dragostea

Ştiu exact de unde îmi porneşte enervarea, dar acum mă enervez pentru că nu pot să o controlez: mi-am dat seama că cel mai mult pe lumea asta mă scot din sărite vorbele „trebuie” şi „ţin la tine”....

Cum adică „trebuie”? Vreau sau nu, îmi place sau nu, pot sau nu, încerc sau nu...şi orice altceva, dar NU „trebuie”! Şi dacă nu respect un „trebuie”, ce? La ce mă condamnă acest „trebuie” neîndeplinit? Hm?

Morală, bun simţ, orice, am sau nu, un „trebuie” nu mă poate modela, un „trebuie” mă îngrădeşte, mă forţează, mă enervează, ori asta mă încăpăţânează să spun un mare BA! Orgoliu..capriciu...foarte bine, accept orice etichetă, numai să se oprească şirul de „trebuie” din viaţa mea şi mai ales a doua mare vorbă: „ţin la tine”!

Ce înseamnă "să ţii" la cineva, la ceva? Ce-i lipseşte unui ceva sau cuiva de nu-l iubeşti, dar totuşi ţii la el? Nici un animal de casă nu l-ai putea priva de dragoste, dacă într-adevăr e al tău şi îţi asumi asta...te „ataşezi” se mai spune, bun, dar nu ţii la el. Atunci omul cum poate să nu fie iubit? Urât sau iubit, iubit sau dispreţuit, orice e clar, dar nu pot pune problema de „ţinut”. 

Nu pot să accept jumătăţile de măsură când vorbim de sentimente, mai ales în cazul unei relaţii. Iubim mai mult sau mai puţin, sau inegal, pe fiecare om, mărturisim sau nu, dar iubim...”ţin foarte mult la cutare”, „mi-e drag cutare”, „îmi e simpatic”, dar nu e plantă, obiect, e OM!
Nu înţeleg, mă depăşeşte starea asta de „ţinut” ...vine oare din teama de a spune "te iubesc", sau dintr-o lipsă de angajament şi de responsabilitate, sau dintr-o nevoie de autoprotejare/automenajare, dintr-o infirmitate sufletească, din incapacitatea de a iubi sincer?    
De unde idioţenia asta? Dumnezeu este Iubire... El nu ţine la Creaţia sa, El o iubeşte, din Iubire a creat tot...atunci noi de unde scoatem acest concept? 

Cred ca niciodata nu trebuie nimic si niciodata nu trebuie sa tii la nimeni. Sa iubesti de sa plesnesti, sau mai putin, dar sa iubesti si sa marturisesti!

Caz: cum să ţii la mai multe persoane de sex opus, dar de iubit să iubeşti numai una, la care te întorci mereu? E clar, iubim diferit, în funcţie şi de frustrările pe care le avem bine împăturite în subconştient! 
Însă e chiar incorect, tu să iubeşti şi să primeşti în schimb un sincer „ţin la tine”...o ciupercă!...dacă ai curaj iubeste-ma, daca nu, fugi cât poţi şi cât mai poţi!

O frantura din Venetia mea


Nu am calatorit atat de mult, de fapt prin diverse comparatii, nu am calatorit deloc, mi-ar putea da chiar cu minus socoteala, dar cred ca oriunde in lume voi merge de acum incolo nici un loc nu va fi mai pe gustul sufletului meu, decat frumoasa Venetie.
 O luna intr-o alta lume, intr-o alta dimensiune, unde soarele rasare si apune cu siguranta altfel, razbind sau fiind infrant de ape, unde arhitectura intrece descrierile din povestile renascentiste, unde cladirile au fost pastrate asa cum au fost construite, de atatea secole, cu obloane de lemn, altane, terase, flori la geam, curti interioare ce-ti incita curiozitatea…orasul iubirii…o poezie pe care fiecare o compune dupa sensibilitatea sa, dupa cat poate simti si observa. Un oras care te primeste in povestea sa, daca ai curiozitatea de a-l privi dincolo de traseele si obiectivele turistice pe care ti le poate arata un ghid, si cunoscute de toata lumea.
 Am trait senzatia raiului, cel putin asa cred eu, pentru am avut momente in care am iesit din timp si din spatiu si m-am contopit cu privelistea. Venetia mi se compune in minte din holograme si muzica, vad in macro si micro in acelasi timp…inchid ochii si sunt pe Basilica, vad oamenii in San Marco mici si forfotind, uitandu-se in sus la mine (si la ceilalti turisti care se fotografiaza frenetic, unii cu o oarecare piosenie, pentru ca nu ai curajul sa fii necuviincios intr-un spatiu binecuvantat), am in spate sosiile cailor de aur ( cei veritabili sunt in muzeul Basilicii) si in fata mi se intinde laguna cu insule in departare, apa adanca pe care trec alene vase de croaziera imense, gondole sau barcutele celor cu portofel privilegiat, vad Leul “pacifist” pe un pilon, San Giorgio pe altul, purtand biruinta, Palatul Ducal si toate acestea sunt impletite cu acordurile de vioara, de pian, de violoncel sau harpa de la cafenelele din Piata. Muzicienii isi sustin concertele pe rand si au repertorii variate, in asa fel incat, plimbandu-te sa pleci bolnav de frumos, sa asociezi fiecare fiecare locsor cu o melodie.. Vivaldi, Mozart, Bach, Dvorak, Prokofiev…
Un melanj de senzatii..vizuale, auditive, spirituale..atat de diferite si atat de similare in acelasi timp, ca valoare..totusi fiecare loc are suflul sau. La Rialto te cuprinde febra cumparaturilor, comerciantii te molipsesc cu verva cu care isi etaleaza marfurile si te blochezi in fata contrastelor: magazine Armani si tarabe cu suveniruri kitch, aur si sticla, masti de carnaval si stofe, tot ce-ti poate oferi duhul din lampa fermecata.    
            Frumos este sa te pierzi, sa explorezi si locuri mai putin cunoscute, sa descoperi viata oamenilor care locuiesc acolo, sa observi cladiri cu povesti, apartinand unor duci, sau nobili din cele mai vechi vite, sa vezi statui sau franturi de statui ramase pe aceste cladiri, sa vezi intre ce case s-au facut casatorii si cate, prin numarul de legaturi de caramida ce le unesc, sa vezi unde se repara gondolele, cum lucreaza muncitorii la ele, sa vezi portul cu barci private sau cu vase de croaziera, sa afli ca gunoiul se recicleaza si fiecare stie sa separe hartia de plastic si de resturi menajare, si in ce zile se colecteaza acestea. Venetienii sunt constienti de valoarea cetatii in care traiesc si sunt mandri daca esti interesat sa afli, asta cand ii intalnesti, pentru ca cel mai des intalnesti turisti la fel de pierduti la propriu si la figurat ca tine.. se circula cu harta in mana, si cu putina orientare ajungi la sigur oriunde iti propui, desi totul e sub forma de labirint.
Un oras al pisicilor si al pescarusilor, o minune ridicata pe stejari, Venetia este compusa si din insule, mai mici sau mai mari, precum Giudeca, Lido (cu plaja la marea Adriatica), Burano, Murano, Torcello, Vignole, Cavallini, si fiecare are “ceva”-ul aparte al sau, fie ca vorbim de sticla, de broderii, de cladiri viu colorate, de vechi biserici, sau de renumele unui restaurant unde se mananca cele mai gustoase specialitati din peste si fructe de mare …
Si ca sa fiu superficiala, spun ca nu sunt discoteci, cluburi de noapte, ci doar terase, mici localuri… si tot aici se gaseste cea mai buna inghetata, cu sortimentele cele mai inedite (printre multe altele si patrunjel, scortisoara, migdale), aici am tot incercat spritz apperol, cele mai originale retete de paste si pizza, “the best from the best” pe care le-am gustat pana acum…
Ma opresc aici, pentru ca m-a cuprins un dor nebun de duca…poate Tata Doamne ma va mai trimite si alta data acolo, daca voi fi cuminte si voi gestiona bine talantii daruiti de El…

O neputinta


„Atenţie, se-nchid uşile. Urmează...” a anunţat grijulie şi cu o falsă amabilitate, ca pentru deficienţi (sărmanii), doamna activată „butonic” de către nenea frumos costumat, care conduce trenul. Prea târziu pentru a mai avea energia de a crea busculade, oamenii au intrat ca vitele în staul (când se întorc de la câmp), cuminţi de flămânzi, şi şi-au găsit un punct de sprijin.
Eu rumegam la „fân” de câteva staţii, cu rădăcini în spaţiul de-l ocupam şi observam cumva absentă şi semi-lobotomizată chipuri, expresii, gesturi, încercând să ghicesc de unde vin posesorii lor, cu ce se ocupă fiecare, ce-şi doresc şi ce regretă. Printre ei, era reflectată în geam o fătucă stranie prin imobilitate, ca şi cum ar fi fost o păpuşă aruncată la întâmplare de o fetiţă răsfăţată. Nu avea nici trăsături fiinţa, poate doar nişte ochi de peşte mort.
Mi-am scos atunci ochelarii din ghiozdan să o văd şi să o studiez mai bine, şi atunci am aflat şi cine era. Nu am vrut să accept realitatea acelui moment ( dovadă că nu m-am recunoscut în reflexia din geam)- că mi-am dat voie să fiu aşa cum nu înţelegeam acum câţiva ani (când am venit în Micul Paris) că pot ajunge unii oameni, dar pe măsură ce-mi aminteam că în aceeaşi circumstanţă, zâmbeam suspect cu toţi dinţii, vorbeam moldoveneşte şi legam conversaţii, realizam şi ce anume regretam, ce-mi doream şi unde mă duceam...
Şirul gândurilor care mi s-a depănat pe o distanţă de o staţie şi jumătate mi-a fost tăiat însă cu puţin înainte de staţia unde trebuia să cobor, pentru că am auzit un bărbat care agresa verbal pe cineva.
Nu am întors capul, gândind că e un soţ beat „cleşti”, care îşi varsă neputinţele pe soţia sa, sau cineva care s-a legat aiurea în tren de un alt călător (cu ce situaţii am ajuns să mă obişnuiesc în mijloacele de transport în comun) şi fiind prea preocupată de mine, am zis că voi coborî curând şi nu-i voi mai auzi.
Am întors totuşi privirea când strigătele s-au intensificat, şi îl văd pe cel care asigura paza şi protecţia în tren, împingând violent o biată femeie, spre uşa de ieşire din capătul-cap al trenului. Îi vorbea răstit şi foarte urât (printre altele, „Puţi, jigodie beţivă!”), şi o împingea cu o mână învelită într-o mănuşă de trupă „antitero”, puţin ascunsă în dosul gecii, probabil să nu se murdărească, răcnindu-i să nu se mai urce în metrou dacă pute.
Femeia mică, bătrână, cu pielea feţei albă şi crestată de o rană proaspătă pe obraz, îmbrăcată gros şi colorat, cu o căciulă împletită, trasă bine pe urechi, din care evadau câteva fire de păr cenuşii, mirosea într-adevăr a cal mort de două săptămâni. Nu a alcool, deşi nu ştiu cât ar fi de relevant acest amănunt sau scuzabilă brutalitatea asupra ei, pentru că starea în care se afla sunt convinsă că nu a fost opţiunea ei.
Femeia ţinea biletul de călătorie în mâini şi tăcea ruşinată, încercând să se înfofolească mai bine, ca să nu mai lase mirosul să se împrăştie, încercând parcă să-l adune tot pentru ea, numai să nu mai deranjeze călătorii, aşa cum îi răgea constant agentul.
            Călătorii din jur, mulţi dintre ei studenţi, s-au trezit din moartea clinică în care se aflau şi s-au pus să râdă înfundat, trăgându-şi geaca sau fularul pe nas, iar la scurt timp s-au ridicat şi au plecat spre celelalt capăt al metroului. O doamnă, pestriţ machiată, în pericol de a fi omorâtă de blana naturală a animalului ce-l ducea în spate, a stat cât a stat şi la fel a făcut, contrariată de nesimţirea intrusei- de parcă mirosul ar fi putut fi controlat, ca o flatulenţă pe care alegi să o eliberezi sau nu. O parte dintre călătorii-bărbaţi, mai depărtaţi, stăteau la uşi aşteptând (zic eu, batice) să coboare şi priveau cu interes circul.
Nu mă pot ierta pentru că nu l-am întrebat pe agent de ce răcneşte. Pentru că în cazul în care ştia sigur că femeia era surdă, putea să-i scrie un bilet. Dacă era oligofrenă, să o ajute amabil să coboare. Iar dacă era normală şi în această situaţie, să-i vorbească politicos şi să o roage să coboare din tren (deşi, nu mă pricep, dar eu aş numi asta discriminare).
 Nu am zis nimic. Am rămas la locul meu şi îmi imaginam cum mă ridic şi îi spun aparent calmă, dar hotărâtă agentului să nu mai urle, pentru că nu suntem animale, să stea liniştit că am grijă eu de doamna. Că am destui bani şi că pot să merg cu ea să se spele, să mănânce,  că îi pot asigura o vreme traiul; că pot să o întreb unde locuieşte şi o conduc acasă, iar dacă nu ar fi avut „acasă”, să fi putut să i-l creez. Îmi ţeseam în imaginaţie o poveste frumoasă şi utopică, şi priveam scena stânjenită, ca o sărmană nefericită.
Aproape de deschiderea uşilor, mă alăturasem celor cu fulare la nas, dar nu m-am mişcat din locul meu, rămânând noi trei singuri în vagon. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să mă uit ostentativ, ca un copil răzbunător, la jandarm, şi apoi să mă postez lângă femeie, să-i zâmbesc şi să apăs butonul pentru a ieşi împreună din tren.   

Ceva cuiva


Gata. Scriu. Ce poate fi asa de greu?...pauza dramatica.  Cui ? Tie. Fiecarui „tie” care isi acorda putin timp. Ce vreau sa-ti spun...imi dau seama si eu pe parcurs, pentru ca acum doar privesc gandurile in zbor, sau in cel mai bun caz, alegi tu din ce voi scrie, ceea ce vibreaza in tine. Atatea de spus, si totusi nimic...ca atunci cand ridici doua degete insistent, te agiti pentru ca stii raspunsul, vrei neaparat sa-l spui, sa existi, si nu te pune pe tine..si faci asta de multe ori, cand la un moment dat, nu mai ridici mana si te pune sa raspunzi, si tu, obosit, si deja stiind prea multe, ceri voie la toaleta...o viata de om e mai interesanta privita din interior spre exterior, in imagini...cuvintele sunt prea mici si insuficiente uneori.
Sa reusesti sa redai ce se afla in tine si sa-l faci pe celalalt sa vada ce vezi, sa simta ce simti, sa fie cu tine, desi nu a simtit niciodata ce simti tu...si sa faci asta atat de bine, ca abia cand citeste, sa realizeze ca asta simtea de fapt...sa-l faci sa se indoiasca de luciditatea sa...sa numim asta generic..talent..
 Am facut mereu asta cu o lejeritate ce ma impiedica sa fiu modesta, venea natural, fara efort, pentru ca facea parte din sistemul meu emotionalo-respirator, sau cel putin asa simteam eu, era una din formele mele de a exista si acum...nimic. Am lasat prea mult timp sa treaca, sa ma irosesc, m-am lasat la o parte, intr-un colt, plangand alaturi de ingerul meu pazitor cu masca de fum de tigara, si am plecat sa vad ce se afla daca trec dincolo de tot ceea ce credeam ca ma defineste...greseala...sau poate nu...doar Cine stie..talantul o data ingropat, am crezut ca ramane sau creste odata cu mine, de unde sa stiu ca nefolosit prinde rugina, pamant..si isi pierde valoarea... asa se face ca de cateva minute bune degetele cauta ordinea literelor, ca si cum deasupra tastaturii s-ar afla o comoara, pe care musai trebuie sa o scot la suprafata.
 Graviteaza cu emotie, de parca ar vana momentul propice sa adune prada cu prada, litera cu litera ospatul mental si spiritual. De fapt gandurile mi se zbenguie prin creier si nu reusesc sa prind nici unul pe caresa-l trantesc pe foaie. Imi scapa printre sinapse, si se joaca cu mine, pentru ca in momentul in care prind unul si spun ca il despoi in fata tuturor, si-l astern la vedere, imi zambeste si-mi spune ca e un truism, o banalitate, ca nu are rost si apoi nu conteaza atat de mult cat sa fie citit....
Poate, pe scurt, truismul, „morala” ar suna asa: sa nu lasi sa treaca timpul pe langa tine, sa nu uiti ce talanti ai primit si sa-i valorifici, sa nu uiti cine esti si pentru ce esti, si sa nu faci pariuri cu diavolul pentru ca acceptand ideea, le-ai pierdut deja...

Un gand spre Inviere


aprilie 2011

„Veniţi de luaţi Lumină!” „Veniţi de luaţi Lumină!” „Veniţi de luaţi Lumină!”- Vin!!!...aştept acest îndemn cu toată inima, îmi doresc atât de mult să o primesc şi să o menţin pâlpâind în sufletul meu cel puţin până la următoarea strigare, că aş porni de pe acum pe jos, de la Bucureşti până la biserică ca să ajung la timp şi să fiu sigură că voi fi şi eu o făclie.
Nu-mi amintesc să-mi mai fi dorit atât de mult să fiu chemată la Lumină neimpozabilă...îmi doream atâtea lucruri, şi cel mai mult să fiu chemată la castinguri, dar mi-am amintit zilele astea că de voi fi chemată şi eu mă prezint stinsă, e mai rău decât să nu mă duc. Îmi doresc să înviez şi eu puţin, şi de data asta să nu mai mor în deznădejde, să nu mă mai pierd atât încât să dau anunţ că mi-am pierdut sufletul şi identitatea şi că ofer recompensă cui mi le restituie. Nu de alta, dar Tata-Doamne cred că s-a plictisit să-mi tot arunce în ogradă tot ce las eu pe drum şi să mă asculte când mă duc la El cu pîra, când singura vinovată sunt eu.
Tot egoistă...eu, eu, eu....nu, e greşită exprimarea. Reiau: ar fi frumos să ne întâlnim cu toţii acuşica, în Lumină, şi să ne vedem sufletele voioase că au înviat cu adevărat. Să umblăm apoi pe stradă cu inimile, aşa cum umblă americanii cu bostanii de Haloween. Nişte licurici mai mari, de Zi şi de Duminică. Să fim cu toţii convinşi că Hristos a înviat cu adevărat în fiecare dintre noi, pentru că se oglindeşte mândru cu sfială în cei de lângă noi...mândru, în sensul de frumos...
...mă gândesc aşa: dacă nu voi fi vrednică de Lumină vie în noaptea Învierii, mi-aş dori măcar un întrerupător şi un led roşu-portocaliu...

Fericirea e o chestiune de dragoste


Am citit de curând ceva ce a scris un prieten, şi nu ştiu de ce, dar nu-l cred până la capăt. Nu sunt în stare să înţeleg probabil, şi mă apăr zicând că aşa ceva nu e posibil. În câteva cuvinte aş rezuma tot ce a scris el în formula „Fericirea este o chestiune de alegere”, iar dacă e aşa, aleg să nu cred asta. Fericirea este, pentru mine, o chestiune de dragoste. Cu cât iubeşti şi eşti iubit, cu atât eşti mai fericit. Cu atât zâmbeşti mai mult, cu atât poţi oferi mai mult, cu atât munceşti, studiezi, visezi, zbori, ajuţi, vrei mai mult de la tine...cu atât... plecăm de fapt din viaţă.
Sau poate că rămânem doar cu atât din viaţă, cu dragostea ce ne-o poartă oamenii, şi cu dragostea ce le-o purtăm lor, sau altor oameni, care nu ne iubesc pe noi. Şi cum nu alegem pe cine iubim, aşa cred că nu putem alege dacă suntem sau nu fericiţi...decât dacă ne amăgim că suntem nişte roboţi care pot fi programaţi să simtă în avantajul lor. Să aleagă întotdeauna corect, logic, cu cel mai mic cost de oportunitate.
Micile bucurii se spune că te fac fericit, însă fără iubire nu putem să observăm şansele unor mici bucurii, nu le putem aprecia pe un teren sufletesc arid. Ce să înflorească în tine fără dragoste? Cancerul poate... Alegem structura noastră fizică sau spirituală, alegem vremea în care ne naştem, mediul social, familial? Avem prea mică libertate de decizie, suntem organic plămădiţi să ne alimentăm cu şi prin iubire, sub toate formele ei.
 Nu cred că alegem nimic de fapt. Ne naştem fără să vrem, murim când putem, trăim o viaţă în defazaj. Trăim cu amintiri, cu „ce s-ar fi întâmplat dacă” cu „bine că s-a întâmplat aşa”, cu „putea fi mai rău”, cu „asta e!”, cu speranţa în mai bine, cu planurile de viitor, cu un veşnic „mâine” atârnat de gât. Prea puţine momente în care clipa e importantă, şi cum clipele durează puţin, imediat devin trecut...următoarea clipă este viitorul...prezentul să fie oare între două clipe?
Ce vreau eu să fac acum e un anunţ: dacă cineva ştie cum să mă resetez, cum să şterg tot de pe hard-ul sufletului şi al minţii, dacă mă poate defragmenta şi recompune într-o formulă nouă şi mai puţin păguboasă, dacă mă poate învaţa cum pot alege Fericirea şi nu fericirea meschină, trecătoare, să mă contacteze. Până atunci eu am să aştept primăvara...să renasc sau să mai mor un pic.

Destinatar incert

4 noiembrie 2010, Bucuresti

Draga Fat-Frumos,

Iti scriu aceste randulete in speranta ca, citindu-le, vei fi mai atent, mai curios, mai nerabdator, si cautandu-ma mai abitir, ma vei recunoaste si in sfarsit ne vom cunoaste. E clar ca nu ne-am intalnit pana acum, pentru ca sigur am fi realizat ca ne apartinem, ar fi existat acel moment in care Pamantul si-ar fi schimbat brusc si pentru o clipa directia de rotatie, sau timpul ar fi dat inapoi si cu totii am fi intinerit macar cu un zambet.
Sau poate ca de vazut ne-am vazut, dar pentru ca nu am crescut destul de mult (spiritual, emotional, mental) nici unul, nici altul, sau unul din noi nu e pregatit sa fie alaturi de celalalt, nu ne putem recunoaste… Poate nu degeaba se spune “toate la timpul lor”…dar totusi, la varsta ta ( ceva imi spune ca nu suntem de-o seama) cred ca e timpul sa te gandesti ceva mai mult la mine, nu pentru ca asa e frumos sa se “aranjeze” viata, sau pentru ca e cliseul asta de “om la casa ta”, sau sa fie multumita bunica ta ca te-ai potolit, sau sa rasufle usurate familiile noastre ca nu suntem cu orientari inverse, ci pentru ca sigur ne-ar fi mult mai usor impreuna, sigur am fi amandoi oameni completi, si nu jumatati in cautare de jumatati… am fi mai puternici si lucrurile ar merge mai usor, ar parea mai “de depasit”, decat fiecare pe cont propriu.
Cariera vom face amandoi si pentru asta sigur ai nevoie de mine, si eu de tine, pentru ca drumurile pe care am pornit se strabat numai in doi, cu Tata-Doamne, la loja sus, cu binoclul, si cu o armata de oameni in spatele nostru care sa ne sustina si sa ne incurajeze (familie, oameni de suflet, prieteni)…sa ne acorde al doilea ajutor, cand unul din noi a lesinat, pentru ca celalalt a cazut putin…sau ma rog, sa aiba cine sa ne scuture de praf cand ne impiedicam si cadem amandoi, pentru ca nu ne dam drumul la maini…sigur ma intelegi, altfel nu ai fi Fat Frumosul meu…
Despre mine nu stiu ce as putea sa-ti spun, sa ne ajutam intalnirea…si totusi ar fi inutil si daunator, pentru ca as putea sa induc in eroare Feti-Frumosii altor fete. Si apoi, oricum avem o viata sa ne povestim unul despre altul si ne creem apoi povestea noastra, dar daca intarzii prea mult, s-ar putea sa nu ne ramana prea mult din viata cu povestitul timpului in care ne-am lipsit unul altuia, si trebuie sa recunosti ca ar fi cel putin neplacut. In acel caz vom trece peste detalii si vom spune ca viata noastra a inceput in momentul in care ne-am re/cunoscut.
Sper sa ajungem sa ne intalnim inainte sa devin o grasa din cauze provocate, innecata in prajiturele si sa chelesc, sa invat sa pun muraturi si apoi treaba asta sa devina scopul meu in viata, dar nu garantez ca, daca va fi sa fie atunci, nu inseamna ca si tu vei avea alte chestii “sexy” care ma vor atrage la tine, asa ca vom fi perfecti. Evident, perfecti unul pentru celalalt.
Trebuie sa ma opresc aici, ma grabesc la repetitii, iti spun cand ne vedem, dar pana atunci te rog mult sa ai grija de tine, doar nu-ti apartii numai tie, si m-as intrista sa stiu ca ti-a fost rau si greu… Si mie mi-e dor de tine…(presupun ca si tie, si ca te gandesti si tu la mine).
Si in final, te rog mult sa nu ma intelegi gresit (nu e numai vina ta, si nu e un repros de viitoare sotie isterica) dar,  “Unde, ‘mama gaia’, umbli?”  
  


Te sarut pe suflet,
a ta Diana Cosanzeana

Unui "lui"

M-am abandonat tie, asa cum mi-ai spus, cu toate tristetile mele, cu tot trecutul meu filtrat prin emotii, prin sentimente invalmasite, precum cearsafurile in care ne pierdeam. 
M-ai primit asa cum eram atunci. Dezradacinata, ancorata in experientele anterioare fals estompate, clocotind de viata irosita, si mi te-ai predat cu incredere, cu aceleasi simptome. Ne-am concesionat unul altuia patimas, bolnavi sufleteste, si ne-am oferit cea mai sincera iluzie a dragostei impartasite. 
Eu aproape am crezut-o, sa stii...si sa nu te simti jignit cand iti spun ca dintre toti, de tine imi voi aminti mereu la fiecare scartait de parchet, la fiecare fereastra ovala si in fiecare camera in care va exista un pian alb, prafuit.

Spre mine

17 Decembrie 2012, Bucureşti. În acea zi îmi propusesem să aştern la desfrâu nişte gânduri, să oficiez o slujbă de angajament la scris, dar abia zece zile mai târziu, acasă, în liniştea rămăşiţelor lumânărilor de Crăciun, purced. Parcă nu aş vrea încă să-i dau drumul acestui an şi mă agăţ disperată de ore, când am avut la dispoziţie atâtea zile de “toate la timpul lor”... Scriu într-un caiet tare frumos, primit cadou, care are un păun cu flăcări în coadă, pe coperţi, cu magnet pentru ermetizare, aşa că aş vrea să-i mâzgălesc paginile doar dacă aud zornăitul punguţei cu talanţi, primită la naştere.

Ieri, am mai facut un pas spre mine.

Mergeam prin pădure cu gând de spovedanie, spre schitul de la Oituz unde Avva mă aştepta, şi la un moment dat, tovarăşa de drum cu care mă aflam m-a lăsat, de comun acord, în urmă. Sau în stânga, luând-o pe o scurtătură.

Mi-am continuat călătoria singură, pe drumul principal pe care îl cunoşteam, dar într-o clipă de mândrie - “voi ajunge înaintea ei la mănăstire”, am apucat şi eu o scurtătură, care m-a dus cu exactitate Nicăieri.

Nu ştiu cât de tare m-am abătut de la drum, cert e că nu mai ştiam unde mă aflam. Nu auzeam maşini, clopote sau voci umane care ar fi putut merge spre mănăstire, nu mai aveam baterie la telefon şi nici speranţa că voi ajunge înapoi pe drumul sigur. Cădea zăpada aritmic de pe crengile copacilor dezmăţaţi de goi, într-o linişte sadică, în ceaţă, şi mă aşteptam oricând să zăresc rânjind un lup, un mistreţ sau un diavol. Înaintam aşa flămândă şi obosită prin nămeţii ce-mi ajungeau mai sus de genunchi, pentru că urmele paşilor pe care iniţial apucasem se estompaseră demult, şi după o veşnicie, am ajuns la o căsuţă sărăcăcioasă, în inima munţilor.

Am rămas fără suflare, neştiind ce să fac: să bat la uşă şi să întreb “încotro?”, sau să-mi continui drumul la întâmplare? M-am temut să mă apropii- părea uşor părăsită, deşi atârna un ţol pe o coşmelie, dar nu ieşea fum pe horn. “O fi chilia unui pustnic, şi îl tulbur. Şi dacă nu o fi un pustnic?” - pornind pe urmele unor paşi mari, sperând că vor duce totuşi la drumul mare.

În tot acest timp mă rugam în gura mare cu rugăciunea inimii, izbucneam în câte o criză de plâns, cerând ajutor Cerului, îmbărbătându-mă cu “Facă-se voia Ta, Doamne” şi cu “Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.”

Mă vedeam putrezită printre ghiocei, la primăvară, sau jumatate mâncată de un animal, sau eroic supravieţuind, luată pe sus de Smurd şi dusă direct la Iaşi, la şcoala 9, sau ajungând peste câteva zile la Slănic, sau în munţii Nemira- undeva unde să râdă toată suflarea de isprava mea. Deci, mă luptam cu deznădejdea, cu disperarea, cu tendinţa de a face cale întoarsă, cu frica de a continua, cu amintirile care mi se derulau în minte şi din care înţelegeam încă o dată lămurit, unde şi faţă de cine am greşit, dorindu-mi din suflet să nu mor înainte de a mă spovedi.

Mă pregăteam agresiv de spovedanie, aşa cum nu mai făcusem înainte, şi încercam în acelaşi timp o minimalizare a situaţiei, o forţare a optimismului, un calm englezesc, ca imediat să cad în extrema dramatică din care numai rugăciunea mă ridica.

Îmi este greu acum să-mi disec trăirile, pentru că deasupra acestor gânduri şi emoţii stătea caldă o mână de bunic, o forţă care mă împingea din spate, un “continuă” ferm- aşa am ajuns, după râpe, suişuri, căderi şi alunecări, la un drum.

Plânsul de fericire şi rugăciunea mi s-au curmat după scurt timp pentru că tot pierdută eram, şi vroiam cu încăpăţânare să prind măcar puţin din Sfânta Liturghie. Am pornit iar la drum, în sus, buimăcită, dar hotărâtă, încercând să reperez ceva cunoscut: stâlpi de înaltă tensiune, ţevi turtite, sonde, reconstituindu-mi-le în minte cum arătau vara, şi apoi mi-am fixat privirea înainte.

O clipă am simţit că sângele îmi circulă în sens invers, pentru că o blănoşenie roşcată şi mică mă aştepta. Spun asta acum, pentru că atunci nu aveam de unde să ştiu că vulpea, care era de fapt un căţeluş, asta făcea. A schelălăit o dată şi aşa a început jocul nostru: căţelul mergea câţiva paşi, se oprea, mă aştepta, eu după el, mă opream, aşteptam, apoi el, şi tot aşa, observându-mă de la distanţă. Se asigura că îl urmez, dar că nu mă apropii prea tare, ci doar cât îi şade bine călătorului să stea de aproape de călăuza lui, pe un tărâm necunoscut. Ceaţa era la fel de densă, dar câteva raze împungeau cărăruia, ca după o vreme lumina să izvorască din pământ. Ajunsesem sus.

Pe scurtătura pe care m-a dus Scubi ( aşa am aflat că-l chema) am ajuns la mănăstire, după jumătate de oră- nu am mai apucat să-i mulţumesc blănuţului pentru ajutor, pentru că dispărut imediat, smerit.

Transfigurată de fericire am intrat în biserică şi-am şezut cum se cuvine la “Tatăl nostru” care a început să se murmure, ca o încununare la “Cine l-a trimis după mine.” şi spre slava Dumnezeului Atotputernic.

Ea a ajuns prima, demult. Eu sunt şi acum fericită. Amin.