Omagiu lui nenea Sandu

         Azi a fost inmormantat Nenea Sandu. Fratele bunicii mele, Dumnezeu sa o ierte si pe ea. Cel mai mic dintre copiii Mamei Ileana, singurul baiat pe care l-a avut parca insasi Mama Terra ce a fost de altfel, Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca si pe ea.

        Un arbore genealogic matern care a crescut sub matriarhat, chiar daca prezenta masculina a avut senzatia ca tine fraiele. Oameni vrednici, barbati sau femei..femei ce-au fost si barbati, si barbati ce-au iubit si-au purtat de grija casei, ca niste femei. Povesti lungi si multe...

        Un 15 septembrie canicular, dar focul si parjolul nu erau numai in atmosfera, ci si in inimi. Mama a ramas profund miscata de imaginea a doi preoti care savarseau slujba de inmormantare printre lacrimi.
        Plangeau dupa cel adormit intru Domnu’, uitand parca faptul ca ei spuneau ca Nenea Sandu a plecat acolo unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit...intr-un loc luminat, cu verdeata, de unde a fugit toata intristarea si suspinarea...a mai zis mama, impresionata, ca a fost singura inmormantare la care a vazut atatia barbati plangand in vazul satului, alaturi de femei si de tineri, si de copii...a cantat la strana Nenea Sandu, si a ajutat intotdeauna la treburile bisericii din sat, la treburile familiei, la treburile oricarui om care-i cerea ajutorul....a fost cum se tot zicea, „un om tare bun”...plangeau si coanele preotese alaturi de familia imputinata, greu indurerata.

        Nu am apucat sa-l iubesc, pentru ca nu am apucat sa-l cunosc. Il respect sincer, si zambesc amintindu-mi de el cu ochii de copil. Nu l-am vazut mult timp inainte sa intre in metastaze, il port in minte viu si totusi ... poate ca e glasul sangelui ingropat care circula putin in sens invers prin venele mele care acum ma dor.

        De obicei il intalneam la hramul bisericii, de Sfantul Ilie, la Stanita, cand se facea reuniune de familie, sau la inmormantarile ce apareau in timp, in familie, si la care reuseam sa ajung. Imi inspira insa incredere, daruire, dragoste si o sete nebuna de a fi ospitalier, alaturi de toate rudele care veneau, dupa caz, la veselie, sau la jelanie demna.
      Cum mama mea e cea mai buna si minunata mama din lume, asa si familia mea e cea mai minunata si mai unita familie din lume, si Nenea Sandu era un membru minunat de frumos si de bun din aceasta ginta.
       Vorbea precipitat, dar intelegeam (curios) tot ce spunea, era harnic si gospodar, un barbat care, desi a fost parasit de nevasta (care a fugit cu un fin de-al lor, de l-au cununat), si-a crescut cei trei copii asa cum a putut mai bine, devotat si dedicat lor intru totul. Povesti in povesti, legate si de copii...

      A vegheat la batranetile mamei sale, strabunicii mele, si la batranetile fratelui strabunicii mele, adica ale lui Tata Gavril (nu stiu cum se numeste pentru mine fratele strabunicii mele, dar la cei 94 de ani ai sai, dupa doua razboaie la care a fost pe front, numai picioarele si le misca greoi, e un erou in viata).

      Tata Gavril a ramas cel mai trist in neamul nostru, pentru ca acum va fi singur, langa casa pustie a surorii sale si a nepotului sau...nu mai este Nenea Sandu sa-l viziteze in toata ziua, ca unchi, tata si vecin, sa-si bea cafeaua dimineata amandoi, si sa-si puna la cale planurile de munca de peste zi... Dar poate ca Tata Gavril se opreste din plans gandindu-se ca nepotul sau, acolo unde este, si-a cunoscut in sfarsit tatal, pe strabunicul meu, Alexandru Ursu, care a murit pe cand se intorcea acasa, in pacea celui de-al doilea razboi mondial...

      Pe 26 septembrie Alexandru Ursu , Nenea Sandu cum ii ziceam toti, ar fi implinit 70 de ani...un pui de cancer pulmonar si peste ochii mici, dar calzi s-a aruncat pamant.
Dumnezeu sa-l tina in brate!