Sfaturi pentru mine

             Panica...aaa..(pentru a evita cacofonia). Cam asta e cuvantul cel mai potrivit sa rezume ce simt atunci cand ma aflu in fata unei coli albe. Stiu ca as putea scrie fara sa torturez spatiul alb ce am avut norocul sa-l am, dar de ce sa iasa totul precum vreau, daca inainte trebuie sa ma caznesc sa scot trei vorbe si alea neinteligibile?

            Asa...ma gandeam acum o saptamana si ceva ca as fi mai dezamagita de mine peste ani sa constat ca am devenit pentru niste copilasi, "tanti cu gura mare si glas strident" care ranjeste si ii apuca de falci, incearca sa le intre in voie si sa se joace cu ei, dar ei se uita cat de cretina e, pentru ca ii subestimeaza...le subestimeaza capacitatea de a intelege, inteligenta. 

            Am avut parte de astfel de "tantici" si imi amintesc cum incercau sa para interesate de mine in prezenta parintilor mei, "Vai tu, ce desteapta e! da' ce mare a crescut fata, ditamai domnisoara...ce vrei sa te faci cand ai sa fi mare? mumuzutiooolaahaha", (singura la parinti, si cum se intampla de obicei "centrum mundi" pentru ei, mandri de odrasla lor, nu mai deosebita decat alti copii, se simteau mai siguri pe prietenia omului ce venea la noi atunci cand el vedea "minunatia" de copil pe care o vedeau ei), cum imi zambeau fortat, mai ales cand le tranteam cate o neghiobie special pentru a le indeparta de mine. 

            Radeau si continuau sa imi faca jocuri tampite...mare greseala; ma enervam si le lasam vorbind, ma apucam sa desenez si sa decupez ceea ce desenam, spre stupoarea parintilor, care salvau situatia spunand ca e gata cafeaua. 

            Imi spuneam cand ramaneam singura ca atunci cand voi creste mare, eu voi vorbi normal cu copiii...dar m-am aflat de cateva ori in situatia in care am fost incapabila sa comunic cu ei, si am adoptat stilul "dragalas", desi asta ma enerveaza foarte tare....am fost incapabila, pentru ca unii copii asa fusesera obisnuiti sa se comunice cu ei, si asa puteam sa le intru in voie- pentru ca asa ma puteam asemana parintilor lor, iar altii erau foarte inteligenti, dar introvertiti si nu am aflat asta decat dupa ce a mai trecut ceva vreme, timp in care am vazut ca nu functioneaza acel mod de comunicare. 

             Nu ma pricep prea bine la copii (de parca ar fi niste scule nemtesti complicate), dar pana acum, trecand de varsta aceasta (desi se spune ca inca ma zbengui iritant prin ea), cred ca fiecare copil are o inteligenta ce sfatuiesc sa nu fie subestimata, spre binele celui ce are de-a face cu un mic "demon"....brutal de sincer, capabil sa inteleaga de vorba buna- cand face pe nebunul o face foarte constient si cu un scop clar, detector al sinceritatii omului care il imbratiseaza sau ii vorbeste, dezinteresat pana la un punct...

Si totusi, sa fim seriosi, toti avem nevoie de afectiune.