vineri, 21 octombrie 2016

Bilet dupã o ceartã

Nu sunt geloasã, scumpule, sunt doar nesigurã, pentru cã uiţi sã-mi aminteşti cã sunt frumoasã şi pentru cã nu ştii sã-ţi pui limite pe teritoriu. Pentru cã îţi sunt teritoriu. Mãcar atât.

Dar sã ştii cã pânã la urmã problema mea e cu mine, nu cu tine şi nici cu ele. Mã rog, nu pânã la capãt cu ele. Ştiu bine femeile, mai ales pe cele fãrã scrupule, pentru cã sunt una dintre ele. Cum crezi cã am pus mâna pe tine? Eşti un dobitoc naiv şi în acest caz este un compliment. De aia te si iubesc.

Ai o candoare şi o bunãtate care uneori mã umileşte, dar bine cã nu laşi sã se vadã treburile astea, ascunzându-te dupã un zid de aroganţã, rãcealã şi rebeliune. Altfel ai fi mâncat. Pentru cã nu eşti în stare nici sã gândeşti rãul şi nici nu-l vezi în jurul tãu când este prea aproape. Tu crezi probabil, în secret, în zâne bune. În Moş Crãciun. Nu te-ai gândit niciodatã cã Moşu’, în restul anului, e peştele zânelor bune? Nici eu, mi-a venit gândul ãsta acum, dar totuşi am fost în stare sã-l am.

Da, ştiu cã nu eşti vinovat, tu habar n-ai sã înşeli. Dacã m-ai fi înşelat ai fi ştiut şi sã ascunzi perfect treaba, cât eu sã nu fi aflat nici pe patul de moarte, când se spune cã începi sã vezi tot, ca la televizor.

Te cred cã eşti nevinovat, cã n-ai premeditat pozele, întâlnirea, îmbrãţişãrile, biliardul. Te cred, dar dacã ştii cã eşti prost, stai acasã sau ieşi cu bãieţii. Nu existã „întâmplãtor” la niciuna din flãmândele alea care bãlesc la tine.

Fostele sau tipele astea de îţi sunt prietene de mulţi ani, nu sunt fericite pentru noi. Nu îţi trimit în mod nevinovat piese care îţi trezesc amintiri, poze din locuri drãguţe şi nici nu sunt mai pasionate de fotbal decât mine. Nu te ascultã ore în şir vorbind despre matematicã şi muzicã, despre injectoare şi unghiul de fugã al roţilor de la maşinã, sau despre cele mai periculoase drumuri din lume mai bine ca bine şi nu îţi sunt alãturi necondiţionat. Aşteaptã ca felinele la pândã sã fii neatent, vulnerabil şi cu o bere la bord, proaspãt certat cu mine. Ai grijã sã nu te pãcãleascã.

Nu sunt geloasã, scumpule, dar ai grijã sã nu le ai pe conştiinţa aia a ta curatã, pentru cã nu mã voi opri pânã nu voi fi prinsã.

În rest, vezi cã ai mâncare-n frigider.

marți, 18 octombrie 2016

Fofo, femeile sunt nebune

În fiecare zi, Fofo mã implorã sã-l omor.

Mã simt vinovatã de slãbiciunea pe care o am, de complicitatea la torturã, dar îi fac vitaminele, îmi pare rãu pentru el şi cam atât. Din pãcate, de foarte mulţi ani este cãţelul lui Lulu, dãruit la început de amantlâc de Bebe, un afacerist familist cu trei copii şi nespus de bogat. 


Nu mai poate merge, face pe el, nu mai poate mânca (de Fofo zic), dar nu astea sunt cele mai groaznice chinuri la care este supus bietul animal.
Are un om plãtit care-l şterge la fund, un om care îl spalã şi îl coafeazã, asistentã personalã (pe mine), un om care îl carã în braţe, un fel de doicã, atunci când Lulu munceşte sau când se întâmplã sã plece în vreo delegaţie la Azuga, cu Bebişor.

Fofo are cancer de prostatã şi va muri virgin, dar pânã sã moarã este constant rãnit în demnitatea de animal, ţinut viu cu de-a sila. Înţeleg sã iubeşti (mai ales) un cal, un câine, o pisicã, un canar, o iguanã, peşti, hamsteri, porci, dihori, tarantule şi alte animale de companie, dar în cazul ãsta e prea mult. Luxul, banii, egoismul îl chinuie cu bestialitate.

Dupã ce a fost castrat în tinereţe (tot de Fofo vorbesc), a fost ţinut numai în curte sau în casã, sub supravegherea bolnavicioasã a lui Lulu, de n-a putut fugi sãracul niciodatã la cãţele, şi l-a luat cu ea peste tot. Probabil cum ar fi vrut sã procedeze şi cu Bebe, dacã ar fi putut. Pãi e corect aşa ceva? Sã nu aibã animalul un moment de intimitate, sã fie flocãit şi purtat cu fundiţe, papioane şi alte prostii toatã viaţa?

Câinele o mârâie mereu pentru cã o urãşte profund, iar Bebe o tolereazã şi se teme de un scandal. Ea, Lulu, trãieşte pentru Bebe, dar nu face niciodatã scene. Nu mai face, s-a resemnat, iar în lipsa lui (aproape constantã) raţiunea sa de a fi ia forma blãnoşeniei de Fofo, totul ei mai viu decât relaţia în sine cu Bebe. Poate de asta trage de el şi nu-l lasã sã moarã. L-ar duce la Cluj, la o clinicã, sã-l opereze, dar Fofo nu poate supravieţui zborului. Aici am greşit, puteam sã o sfãtuiesc de bine pentru animal, dar n-am avut putere.

De boalã şi bãtrâneţe e mai putred ca un lemn lãsat ani buni în apã, dar Lulu insistã sã i-l ţin în viaţã cât pot de mult, eventual sã-l salvez. Când am reuşit sã o fac sã priceapã cã totuşi nu se va mai face bine vreodatã, s-a gândit cã dacã tot nu vrea sã se despartã de el (tot de Fofo e vorba), ar putea sã-l îngroape în curtea casei, sã-i fie aproape. Am sfãtuit-o sã nu.
  

   - Îţi va fi greu, în fiecare zi vei suferi lângã groapa lui...( simţeam cã mor eu înaintea câinelui, plesnind de cinism)
   - Da, aşa am fãcut şi când a murit bunica.
   - Pãi ce, ai îngropat-o la tine în curte?

Din fericire nu s-a prins ce animalã am fost, dar sã nu îi las timp sã gândeascã, am adãugat: Ai auzit de Raiul Animalelor?

Ei, şi atât i-a trebuit. I-a cumpãrat loc de veci acolo cu tot pachetul, cu pozã din tinereţe (a câinelui), sicriuaş, flori şi alte nebunii, dar apoi a decis sã-l împãieze.

Aş fi putut sã-l eutanasiez fãrã sã se prindã Lulu, dar dacã îi facea o autopsie pe undeva, paranoicã fiind, n-am riscat. Am prins însã un moment în care i-a sunat telefonul şi-a ieşit din camerã.

L-am privit în ochii disperaţi, l-am mângâiat pe cap şi când i-am petrecut mâinile pe la bot, m-am oprit la nãri, pe care i le-am blocat cu douã degete 
şi i-am ţinut gura chealã închisã. Nu s-a zbãtut, câteva spasme castrate şi a murit mulţumindu-mi. 

I l-am dat lui Lulu mort, în coşuleţ, cât încã vorbea la telefon, iar când sã iasã pe uşã am oprit-o şi-am pupat-o pe nas. Fofo, bãiatule, sã ştii cã nu i s-a pãrut dubios gestul meu, pentru ca femeile sunt nebune. Toate. Fericitule!


joi, 6 octombrie 2016

Am bãtut mãr 4 bãrbaţi

Mã îndreptam spre scara blocului, la apus, purtam ochelari de soare şi nişte gânduri grele şi negre, un soi de furie mocnitã. Posibil, în mers şi în lumina aia, sã fi fost frumoasã, dar nu purtam nimic indecent pe mine, iar provocator poate, pentru un pedofil.
Preţ de câţiva paşi aud nişte cuvinte de “apreciere” de la patru bãutori de bere burtoşi, care stãteau la scara blocului, trecuţi bine, deşi nu pãreau sã aibã mai mult de patruzeci de ani şi opt clase trecute cu pile. Da, mi-au strigat cuvintele alea duioase combinate cu grohãituri şi râsete imbecile, dintre care n-au lipsit “pãpuşã”, “chiloţi”, “turã”, “sã-ţi dau” şi “ce ţi-aş face”.
De obicei, la fazele astea mã enervez, ignor specimenele şi mã hrãnesc mental cu imagini din filmul “The girl with the dragon tattoo”, din scena în care ea se rãzbunã. Apoi îmi trece.
De data asta m-au prins gata furioasã şi nu mi-a mai pãsat de nimic. Aş fi fost în stare sã fac un circ monstru, sã urlu la ei ca nebuna, sã încerc sã-i sfâşii şi evident sã-mi iau bataie, sã mã pun în cea mai penibilã posturã. Eram dispusã de orice, pentru toate situaţiile greţoase în care nu am ripostat.
N-am gândit mult şi m-am întors brusc din drum, am fãcut câţiva paşi rari spre ei, cât sã mã vadã bine toţi. S-au oprit din comentarii şi din râs, surprinşi de reacţia mea şi curioşi. Mi-am ridicat lent ochelarii de pe nas şi-am coborât glasul cu o octava, vorbind aşezat, cu o calmitate de undeva din miezul Iadului:
- Fetelor, vi se pare ok ce faceţi?
(pauzã şi la mine şi la ei) Doar aşa vã simţiţi bãrbaţi? (pauzã lungã şi la mine şi la ei, privindu-i pe fiecare în ochi) Aşa cred şi eu. (pauzã) Trist. (zâmbind sadic) Searã bunã! (din nou serioasã)
M-am întors lent şi-am pãşit încet, ca la plimbare. Siderarea de pe feţele lor m-a calmat, iar în urma mea am auzit, deşi mã dep
ãrtasem puţin, linişte şi nişte şuşoteli. 
Ştiu c-am riscat, cã poate am avut noroc, dar am plecat cu sentimentul cã am bãtut mãr 4 bãrbaţi.