Ceva cuiva

Gata. Scriu. Ce poate fi asa de greu?...pauza dramatica.  Cui ? Tie. Fiecarui „tie” care isi acorda putin timp. Ce vreau sa-ti spun...imi dau seama si eu pe parcurs, pentru ca acum doar privesc gandurile in zbor, sau in cel mai bun caz, alegi tu din ce voi scrie, ceea ce vibreaza in tine. Atatea de spus, si totusi nimic...ca atunci cand ridici doua degete insistent, te agiti pentru ca stii raspunsul, vrei neaparat sa-l spui, sa existi, si nu te pune pe tine..si faci asta de multe ori, cand la un moment dat, nu mai ridici mana si te pune sa raspunzi, si tu, obosit, si deja stiind prea multe, ceri voie la toaleta...o viata de om e mai interesanta privita din interior spre exterior, in imagini...cuvintele sunt prea mici si insuficiente uneori.

Sa reusesti sa redai ce se afla in tine si sa-l faci pe celalalt sa vada ce vezi, sa simta ce simti, sa fie cu tine, desi nu a simtit niciodata ce simti tu...si sa faci asta atat de bine, ca abia cand citeste, sa realizeze ca asta simtea de fapt...sa-l faci sa se indoiasca de luciditatea sa...sa numim asta generic..talent..

 Am facut mereu asta cu o lejeritate ce ma impiedica sa fiu modesta, venea natural, fara efort, pentru ca facea parte din sistemul meu emotionalo-respirator, sau cel putin asa simteam eu, era una din formele mele de a exista si acum...nimic. Am lasat prea mult timp sa treaca, sa ma irosesc, m-am lasat la o parte, intr-un colt, plangand alaturi de ingerul meu pazitor cu masca de fum de tigara, si am plecat sa vad ce se afla daca trec dincolo de tot ceea ce credeam ca ma defineste...greseala...sau poate nu...doar Cine stie..talantul o data ingropat, am crezut ca ramane sau creste odata cu mine, de unde sa stiu ca nefolosit prinde rugina, pamant..si isi pierde valoarea... asa se face ca de cateva minute bune degetele cauta ordinea literelor, ca si cum deasupra tastaturii s-ar afla o comoara, pe care musai trebuie sa o scot la suprafata.

 Graviteaza cu emotie, de parca ar vana momentul propice sa adune prada cu prada, litera cu litera ospatul mental si spiritual. De fapt gandurile mi se zbenguie prin creier si nu reusesc sa prind nici unul pe caresa-l trantesc pe foaie. Imi scapa printre sinapse, si se joaca cu mine, pentru ca in momentul in care prind unul si spun ca il despoi in fata tuturor, si-l astern la vedere, imi zambeste si-mi spune ca e un truism, o banalitate, ca nu are rost si apoi nu conteaza atat de mult cat sa fie citit....
Poate, pe scurt, truismul, „morala” ar suna asa: sa nu lasi sa treaca timpul pe langa tine, sa nu uiti ce talanti ai primit si sa-i valorifici, sa nu uiti cine esti si pentru ce esti, si sa nu faci pariuri cu diavolul pentru ca acceptand ideea, le-ai pierdut deja...