Cu adevarat

Ce înseamnă, cu adevărat, să fii cu cineva? 

Sunt atâtea clipe de apartenenţă cu oameni pe care nu îi ai alături mereu, încât mă gândesc că, în mod real, suntem pe clipe cu câte cineva, niciodată constant. 

De multe ori, în timp ce te ţineam de mână, simţeam că nu mai suntem demult împreună. 

Că mai împreună am fost cu câte cineva cu care m-am întâlnit într-un dans, într-o îmbrăţişare, sau făcând cunoştinţă.  

Hai, curaj...

"Ştii, nuditatea este cea mai facilă, cea mai superficială formă de intimitate. Ajunge cel mai repede la vedere, şi deşi este, de cele mai multe ori, admirabilă, nu avem niciun merit în treaba asta - aşa sunt corpurile umane construite. Se şi potrivesc, în cele mai multe cazuri. Cu toate astea, nuditatea corpurilor nu apropie doi oameni cum apropie întâlnirea sufletelor nude. Pentru un pervers inocent, ca tine, aş face oricând un streaptease emoţional, si m-aş lăsa în inima goală, în noaptea goală, să-mi săruţi încheieturile şi ochii. Dar pentru asta ai avea nevoie de curaj, beibi..."

Am avut candva o criza

Pisi, am avut cândva o crizuţă. O frumuseţe şi o duioşie de convulsiuţă. Am vomitat apoi, şi m-am simţit mai bine. Cred şi acum că am fost otrăvită. Se făcea că zic aşa: 

< Nu mai suport grămada asta de carne, care mă înveleşte. Care-mi sufocă sufletul. Atât de ostenit îmi atârnă peste fărâma de lumină ce o port în mine. Ce mă poartă prin lume. Şi nu-mi mai găsesc locul,  spaţiul şi timpul. Sensul. Cu fiecare zi am senzaţia că nu mai aparţin, că nu-mi mai aparţin.

Nu mai suport aşteptările fantasmagorice proiectate asupra mea, caroseria asta care promite încasări record, iar pe dedesubt e uniform ruginită, nu mai suport laudele nemeritate şi speranţele nefondate!

Apasă greu asupra mea năzuinţele celor care mă iubesc prea mult, care speră şi cred până la nebunie că voi ajunge departe. Ce înseamnă acest “departe”? Încotro? 

Mânată de convingerile lor alerg ca o bezmetică, mă împiedic, mă rănesc, mă ridic şi rânjesc. Zâmbetul blocat pe chip mă păzeşte de întrebările la care nu mai am putere să răspund. Dacă tot nu trădez ce se petrece înăuntru, de ce să ne mai irosim cu întrebările? De unde, viaţa mea, tot apar?  

M-am săturat de mine şi de  “de ce”-urile mele, de ”toate la timpul lor”, de “asta e”, de “hai că va fi bine, tu eşti fată faină, te vei descurca”! Să te descurci tu, amice, ai înţeles? Eu vreau să trăiesc!

Aud mereu: “Ai tot ce-ţi trebuie pentru a reuşi.”, “Ai să ajungi acolo unde ţi-e locul.”

Unde mi-e locul? Dacă tu ştii, aştept. Deşi m-am săturat şi să aştept. Hai, zi-mi odată să mă duc la locul meu, şi promit să nu mai auzi de mine. Dar nimeni nu ştie cu adevărat nimic. Până la urmă tot patru scânduri mă vor ermetiza, iar sufletul abia atunci îmi va fi liber. Abia atunci el îşi va găsi locul.

Când mă mai calmez din convulsie, aud întrebarea: ”Cum merge cu teatrul?”.  Dau atunci ochii pe bulgari. Cum să întrebi aşa ceva? Sună de parcă m-ai întreba “cum merge cu ramolismentul?” sau “cum îţi porţi cancerul?”, sau “cât merge spaga?”, sau  “cu ce te ocupi de fapt, ce tarif ai?”.

Fratele meu, teatrul nu merge. Teatrul exista cu sau fără mine. Întreabă-mă ce vrei să ştii, dar exact, nu mă forţa să-ţi răspund la fel de tâmpit: “greu, da’ încet”!

M-am săturat să sper, m-am săturat să am răbdare- de parcă urmează să nasc un univers, m-am săturat să aştept şanse, de parcă aştept un donator de rinichi, m-am săturat de sfaturi “creative” – frate, teatrul este întâlnire! Nu pot fi genială de una singură, în baie! Întâlnirile se produc, nu se forţează. Uan uămăn şourile se nasc din nevoia de a transmite nişte mesaje puternice, nişte emoţii care să transforme, nu din aflare în ocupaţie. Apar precum copiii, la timpul potrivit!

M-am săturat să vreau să transform în adevăr diagnosticul de pe cartoanele alea colorate- diplomele vieţii, m-am săturat să năzuiesc, să îndrăznesc, să vreau să cresc! Sunt destul de clară?

Da, ştiu, eu sunt cea vinovată. Pentru toate numaisuport-urile, pentru toate m-amsăturate-le. Pentru că eu sunt cea care nu acceptă orice şi oricum, care vrea toate “mai”urile. Mai mult, mai bine, mai adevărat, mai sincer, mai tot, mai acum!, care nu vrea căcat - doar pentru că e din belşug, care nu vrea să părăsească ringul!

Odinioară credeam că menirea mea este Teatrul, însă am omis să-l întreb ce părere are el despre asta. Dacă nu cumva doar eu l-am dorit prea mult, pentru ceea ce puteam înţelege pe-atunci că este. Acum găsesc prea puţin adevăr, valori răsturnate, talente irosite zăcând într-un anonimat prăfuit, mediocritate lucie şi prea puţină lumină. 
Acum mă întreb ce face Teatrul cu acei adevăraţi şi luminoşi ai săi. Se hrăneşte în ascuns cu ei, iar la rampă iese cu ce are la îndemână?

Nu ştiu, şi nici întrebările astea nu le mai suport, pentru că răspunsurile sunt de fiecare dată altele!

Nu mai suport să văd nedreptate, răutate, sărăcie şi propria-mi neputinţă de a schimba ceva. Mă doare durerea din jur până o adopt. Numaisuport. Nu mai suport să nu mai suport şi simt cum nu mă mai suport!

M-am săturat de ideea de rol în societate, unde cuvântul “trebuie” conduce mişeleşte. Trebuie să faci, să dregi, să ai, să aduni, să dovedeşti, să contribui, să te expui, să te remarci, să produci, să câştigi, să te contrafaci, să te adaptezi, să te limitezi, să te depăşeşti, să te justifici.

Când trăieşti fără “trebuie” eşti cu adevărat liber, autentic. Poate chiar fericit. Atunci “vrei”, îţi doreşti”, “găseşti benefic, important să”, “îţi face placere să”, “ai nevoie pentru că”.

Vreau sa fiu libera. Vreau sa traiesc! Ce-o fi aşa de complicat?>

Stelele din pod

<Când eram mică şi tata se făcea cleşti şi venea noaptea acasă, mama mă lua pe mine, iar eu pe Maria şi pe Veta, şi ne urcam toate în pod, să dormim. Trăgeam repede scara după noi şi ne venea sufletul la loc, pentru că ştiam sigur că acolo nu va fi în stare să se urce.

Se întâmpla destul de des, şi de la o vreme nu mă mai speriam, ba chiar uneori scoteam capul pe uşiţă şi strigam la el „Nu ţî ruşâni, uăi? Lua-u-ar draşii di băuturî şî pi tăţ beţâvii morţ cu ie!”. Atunci mama îmi frigea una pe după ceafă, dar mai încet, nu cum ştiam că poate, şi-mi zicea: „Taci fă,că-l trezăşti ş-îş faşi scarî pânî dimineaţâ, ş-atunci dăm di dracu’!” . Şi dormeam în pod, în fân, fie iarnă, fie vară, cu cât aveam pe noi. Vara era chiar frumos, mirosea a flori uscate, era moale fânul, şi câteva ţigle lipseau de pe casă, cât să vedem cerul....>

- Tuh, mamaie, tuh, hai să dormim în pod în noaptea asta! Vreau să număr stelele din pod, hai, te rog, te rog!

I-am zis eu, într-o vară, pe-aproape de cinci sau şase ani. N-am insistat mult; parcă atât aştepta. Ne-am uitat una la alta zâmbind, şi deodată mă ia pe sus, în braţe, trage o pătură de pe pat, îmi plasează o pernuţă în mâini şi mă mai trezesc pe la jumătatea scării, spre pod. Vai ce fericite eram amândouă!  

Ne-am făcut un culcuş în care ne-am cuibărit frumos, unde ştiam eu că lipsea o ţiglă (îmi plăcea să explorez podul, ştiam toate cotloanele, toate vechiturile, toate spărturile, aveam poveşti pentru fiecare, dar nu le zic acum). Mirosea a flori uscate, îmi intrau în fund, mă ciupeau insecte, dedesubt în grajd rumega vaca, iar deasupra se-nvârteau stelele. Auzim în scurt timp poarta şi cum bate câinele.

- Mamaie...hai să tragem scara!

Mamaia începe să râdă, se apleacă şi pune mâna pe scară şi strigă: „Ioane, în sara asta borşu’ i pi sobâ, lingurili în săltar, mămăliga i-n ştergar, şî io cu băiata în pod!”

În timp ce chicotim amândouă, îl aud pe tataia cum bombăne „Ah, fimeie nebunî...şî tu, las’ cî stăm noi di vorbî...Nu ti mai râde cojăncuţî!” 

LAURA

S-a amânat puţin ora începerii spectacolului în aer liber de pe strada Franceză nr. 10 şi mi-am scos cartea să nu pierd timpul. Dacă aş fi putut, aş fi dispărut, să nu vad nimic în jur, şi nici să nu fi fost văzută. Figuri...Doamne, ce bine că nu ne împlineşti toate dorinţele prosteşti! 

Nu aş mai fi cunoscut-o pe Laura, care stătea pe scaun în faţa mea. Ce puţină aş mai fi rămas fără ea.

Laura. 6 ani. Tunsă periuţă. Desculţă. Pe cât de bronzată, pe atât de luminoasă şi de frumoasă. Cu mirări pertinente şi sincere. Inocentă şi „dezgheţată”, cum s-a exprimat admirativ o cucoană la adresa ei.  

-          „Eşti singură?”

-          „Nu, mai am trei fraţi şi două surori.”

-          „Ah, să trăiţi şi să vă bucuraţi! Te întrebam dacă aici ai venit singură...”

-          „Nu, m-a adus mama şi tata, şi a zis să mă uit la scenă până vine ei după mine.”

-          „Dar de ce eşti tunsă aşa?” Ea duce mâna la cap, zâmbeşte stânjenită şi simulează că se scarpină. 

    În gândul meu îmi zic: Păduchi, lindini, mamaie! Ştii şi tu de ce, pentru ce chinui copila?

Între timp, ea primeşte din câteva mâini un pachet de cărţi de joc, câteva jucărioare-maşinuţe, şi bomboane. Eu îi dau cutia de tic-tac. Se întoarce cu spatele la mine, îşi opreşte câteva şi mi-o dă înapoi. O primesc pentru că nu îmi pot lua ochii de la ea, şi pentru că e foarte fermă. „Cu plăcere! Dacă mai vrei...” apoi îmi vine să-mi trag una. 

„Nu, mulţumesc, am luat şi pentru fraţii mei.”

Na, Diana, ia şi du.  

Se joacă puţin şi răspunde la fel de fel de întrebări din public, de parcă dă un test, şi profită de un momenţel de linişte, întorcându-se iar la mine: „Uite un leu!”

-           „Unde?”

Mă cheamă aproape, pune o carte de joc în dreptul gurilor noastre şi-mi spune în şoaptă:

-           „La tine-n portofel.”

-           „Mai târziu, când se aprinde lumina pe scenă. Dar tu ai văzut vreodată vreun leu adevarat?”

-          „Da, uite. Pe tricou.” Atunci îl observ şi eu.

Laura a numărat toate cărţile de joc pe care i le-a dăruit o mămăiţă, iar când se încurca, îl intreba din privire pe domnul din stânga sa, care o privea ca un tată mândru, ca pe o minune ce era, însă discret, cât să nu-şi supere nevasta.

Laura a zis că vrea să meargă la şcoală să înveţe să citească şi să scrie, dar că părinţii nu vor să o dea la şcoală. 
Atunci o altă doamnă în etate intervine şi cu avânt îi spune: „Să nu te laşi deloc, să plângi, să faci scandal, până te lasă la şcoală! Să te dai cu fundul de pământ dacă e nevoie! E păcat de isteţimea ta!” Atunci se întoarce tot rândul din faţă şi o încurajează: „Să nu te laşi deloc! Da, da! Aşa să faci!”.

Laura zâmbea şi prindea curaj. Vorbea cu „mulţumesc” şi cu „te rog frumos”, era fetiţa noastră, a celor două rânduri de scaune din jurul ei. 

În cele douăzeci de minute, cât a durat până la începerea spectacolului, toţi am gravitat spre ea. Toţi ne-am asumat să avem grijă de ea, să o protejăm.

Am privit la familia spectatoare, la bunicile, la mătuşile, la tatăl ei alb-adoptiv, la picioarele mele, şi la ale ei. 

Pot să jur că absolut toată lumea s-a simţit groaznic de încălţată. Toată lumea şi-ar fi dorit să poarte mai puţin la număr.

Laura a fost copilul nostru rrom, frumos şi sărac. Bucuria noastră. Spectacolul nostru înainte de spectacol.