LAURA

S-a amânat puţin ora începerii spectacolului în aer liber de pe strada Franceză nr. 10 şi mi-am scos cartea să nu pierd timpul. Dacă aş fi putut, aş fi dispărut, să nu vad nimic în jur, şi nici să nu fi fost văzută. Figuri...Doamne, ce bine că nu ne împlineşti toate dorinţele prosteşti! 

Nu aş mai fi cunoscut-o pe Laura, care stătea pe scaun în faţa mea. Ce puţină aş mai fi rămas fără ea.

Laura. 6 ani. Tunsă periuţă. Desculţă. Pe cât de bronzată, pe atât de luminoasă şi de frumoasă. Cu mirări pertinente şi sincere. Inocentă şi „dezgheţată”, cum s-a exprimat admirativ o cucoană la adresa ei.  

-          „Eşti singură?”

-          „Nu, mai am trei fraţi şi două surori.”

-          „Ah, să trăiţi şi să vă bucuraţi! Te întrebam dacă aici ai venit singură...”

-          „Nu, m-a adus mama şi tata, şi a zis să mă uit la scenă până vine ei după mine.”

-          „Dar de ce eşti tunsă aşa?” Ea duce mâna la cap, zâmbeşte stânjenită şi simulează că se scarpină. 

    În gândul meu îmi zic: Păduchi, lindini, mamaie! Ştii şi tu de ce, pentru ce chinui copila?

Între timp, ea primeşte din câteva mâini un pachet de cărţi de joc, câteva jucărioare-maşinuţe, şi bomboane. Eu îi dau cutia de tic-tac. Se întoarce cu spatele la mine, îşi opreşte câteva şi mi-o dă înapoi. O primesc pentru că nu îmi pot lua ochii de la ea, şi pentru că e foarte fermă. „Cu plăcere! Dacă mai vrei...” apoi îmi vine să-mi trag una. 

„Nu, mulţumesc, am luat şi pentru fraţii mei.”

Na, Diana, ia şi du.  

Se joacă puţin şi răspunde la fel de fel de întrebări din public, de parcă dă un test, şi profită de un momenţel de linişte, întorcându-se iar la mine: „Uite un leu!”

-           „Unde?”

Mă cheamă aproape, pune o carte de joc în dreptul gurilor noastre şi-mi spune în şoaptă:

-           „La tine-n portofel.”

-           „Mai târziu, când se aprinde lumina pe scenă. Dar tu ai văzut vreodată vreun leu adevarat?”

-          „Da, uite. Pe tricou.” Atunci îl observ şi eu.

Laura a numărat toate cărţile de joc pe care i le-a dăruit o mămăiţă, iar când se încurca, îl intreba din privire pe domnul din stânga sa, care o privea ca un tată mândru, ca pe o minune ce era, însă discret, cât să nu-şi supere nevasta.

Laura a zis că vrea să meargă la şcoală să înveţe să citească şi să scrie, dar că părinţii nu vor să o dea la şcoală. 
Atunci o altă doamnă în etate intervine şi cu avânt îi spune: „Să nu te laşi deloc, să plângi, să faci scandal, până te lasă la şcoală! Să te dai cu fundul de pământ dacă e nevoie! E păcat de isteţimea ta!” Atunci se întoarce tot rândul din faţă şi o încurajează: „Să nu te laşi deloc! Da, da! Aşa să faci!”.

Laura zâmbea şi prindea curaj. Vorbea cu „mulţumesc” şi cu „te rog frumos”, era fetiţa noastră, a celor două rânduri de scaune din jurul ei. 

În cele douăzeci de minute, cât a durat până la începerea spectacolului, toţi am gravitat spre ea. Toţi ne-am asumat să avem grijă de ea, să o protejăm.

Am privit la familia spectatoare, la bunicile, la mătuşile, la tatăl ei alb-adoptiv, la picioarele mele, şi la ale ei. 

Pot să jur că absolut toată lumea s-a simţit groaznic de încălţată. Toată lumea şi-ar fi dorit să poarte mai puţin la număr.

Laura a fost copilul nostru rrom, frumos şi sărac. Bucuria noastră. Spectacolul nostru înainte de spectacol.