Am avut candva o criza

Pisi, am avut cândva o crizuţă. O frumuseţe şi o duioşie de convulsiuţă. Am vomitat apoi, şi m-am simţit mai bine. Cred şi acum că am fost otrăvită. Se făcea că zic aşa: 

< Nu mai suport grămada asta de carne, care mă înveleşte. Care-mi sufocă sufletul. Atât de ostenit îmi atârnă peste fărâma de lumină ce o port în mine. Ce mă poartă prin lume. Şi nu-mi mai găsesc locul,  spaţiul şi timpul. Sensul. Cu fiecare zi am senzaţia că nu mai aparţin, că nu-mi mai aparţin.

Nu mai suport aşteptările fantasmagorice proiectate asupra mea, caroseria asta care promite încasări record, iar pe dedesubt e uniform ruginită, nu mai suport laudele nemeritate şi speranţele nefondate!

Apasă greu asupra mea năzuinţele celor care mă iubesc prea mult, care speră şi cred până la nebunie că voi ajunge departe. Ce înseamnă acest “departe”? Încotro? 

Mânată de convingerile lor alerg ca o bezmetică, mă împiedic, mă rănesc, mă ridic şi rânjesc. Zâmbetul blocat pe chip mă păzeşte de întrebările la care nu mai am putere să răspund. Dacă tot nu trădez ce se petrece înăuntru, de ce să ne mai irosim cu întrebările? De unde, viaţa mea, tot apar?  

M-am săturat de mine şi de  “de ce”-urile mele, de ”toate la timpul lor”, de “asta e”, de “hai că va fi bine, tu eşti fată faină, te vei descurca”! Să te descurci tu, amice, ai înţeles? Eu vreau să trăiesc!

Aud mereu: “Ai tot ce-ţi trebuie pentru a reuşi.”, “Ai să ajungi acolo unde ţi-e locul.”

Unde mi-e locul? Dacă tu ştii, aştept. Deşi m-am săturat şi să aştept. Hai, zi-mi odată să mă duc la locul meu, şi promit să nu mai auzi de mine. Dar nimeni nu ştie cu adevărat nimic. Până la urmă tot patru scânduri mă vor ermetiza, iar sufletul abia atunci îmi va fi liber. Abia atunci el îşi va găsi locul.

Când mă mai calmez din convulsie, aud întrebarea: ”Cum merge cu teatrul?”.  Dau atunci ochii pe bulgari. Cum să întrebi aşa ceva? Sună de parcă m-ai întreba “cum merge cu ramolismentul?” sau “cum îţi porţi cancerul?”, sau “cât merge spaga?”, sau  “cu ce te ocupi de fapt, ce tarif ai?”.

Fratele meu, teatrul nu merge. Teatrul exista cu sau fără mine. Întreabă-mă ce vrei să ştii, dar exact, nu mă forţa să-ţi răspund la fel de tâmpit: “greu, da’ încet”!

M-am săturat să sper, m-am săturat să am răbdare- de parcă urmează să nasc un univers, m-am săturat să aştept şanse, de parcă aştept un donator de rinichi, m-am săturat de sfaturi “creative” – frate, teatrul este întâlnire! Nu pot fi genială de una singură, în baie! Întâlnirile se produc, nu se forţează. Uan uămăn şourile se nasc din nevoia de a transmite nişte mesaje puternice, nişte emoţii care să transforme, nu din aflare în ocupaţie. Apar precum copiii, la timpul potrivit!

M-am săturat să vreau să transform în adevăr diagnosticul de pe cartoanele alea colorate- diplomele vieţii, m-am săturat să năzuiesc, să îndrăznesc, să vreau să cresc! Sunt destul de clară?

Da, ştiu, eu sunt cea vinovată. Pentru toate numaisuport-urile, pentru toate m-amsăturate-le. Pentru că eu sunt cea care nu acceptă orice şi oricum, care vrea toate “mai”urile. Mai mult, mai bine, mai adevărat, mai sincer, mai tot, mai acum!, care nu vrea căcat - doar pentru că e din belşug, care nu vrea să părăsească ringul!

Odinioară credeam că menirea mea este Teatrul, însă am omis să-l întreb ce părere are el despre asta. Dacă nu cumva doar eu l-am dorit prea mult, pentru ceea ce puteam înţelege pe-atunci că este. Acum găsesc prea puţin adevăr, valori răsturnate, talente irosite zăcând într-un anonimat prăfuit, mediocritate lucie şi prea puţină lumină. 
Acum mă întreb ce face Teatrul cu acei adevăraţi şi luminoşi ai săi. Se hrăneşte în ascuns cu ei, iar la rampă iese cu ce are la îndemână?

Nu ştiu, şi nici întrebările astea nu le mai suport, pentru că răspunsurile sunt de fiecare dată altele!

Nu mai suport să văd nedreptate, răutate, sărăcie şi propria-mi neputinţă de a schimba ceva. Mă doare durerea din jur până o adopt. Numaisuport. Nu mai suport să nu mai suport şi simt cum nu mă mai suport!

M-am săturat de ideea de rol în societate, unde cuvântul “trebuie” conduce mişeleşte. Trebuie să faci, să dregi, să ai, să aduni, să dovedeşti, să contribui, să te expui, să te remarci, să produci, să câştigi, să te contrafaci, să te adaptezi, să te limitezi, să te depăşeşti, să te justifici.

Când trăieşti fără “trebuie” eşti cu adevărat liber, autentic. Poate chiar fericit. Atunci “vrei”, îţi doreşti”, “găseşti benefic, important să”, “îţi face placere să”, “ai nevoie pentru că”.

Vreau sa fiu libera. Vreau sa traiesc! Ce-o fi aşa de complicat?>