Iubita mea şi haimanaua mea

Ţi-s lacrimile adormite-n hăul ochilor căprui,

Iar irişii din jurul lor se coc la asfinţit - două gutui,

Acre şi tari în toamna timpurie, dulci în peltea.

Şi-acum să-mi spui tu mie, scumpă haimana,

De ce n-ai două mere amărui ca zâmbetul

Ce uneori ţi se aşterne în amintirea nu-ştiu-cui?

Nici nu le văd, dar mi-e destul şi nu mă văd sătul

Oricât aş vrea. Hai, spune-mi dumneata,

Ce-ţi face inima să bea tot lapte cu venin amestecat,

De frică mi-e să-ţi spun cum te-am visat?

Sau cum să nu mă las alunecat în greu păcat,

Când lesa tu ţi-o laşi aiurea-n în calea mea?

Ţi-e simplu să îmi zici „nu te uita”, dar

Poate omu-n drum a te lăsa atât de cuminţică şi de rea?

Te văd, iar timpul şi tot ce am mai scump, dispar.

Crezi tu că poţi lipi la loc cu-n blând scuipat

Tot ce-ai strivit sau tot ce-ai destrămat?

Explică-mi mai precis sau chiar voalat

De ce te caut condamnat să te tot văd şi tot să-mi fie dor?

Sau cum să mă adorm ca să te uit uşor,

Când te găsesc şi-n lacrimi şi-n lichior?

Dac-aş putea strivi în palme rănile privirii

Tale atâta de cuminţi şi de perverse

Ce chinuie şi-obligă ca alte lacrimi să se verse,

Pe dinăuntru te-aş zidi, ca pe o altă o ană-ntr-un palat

Şi-aşa într-o legend-ai dăinui şi nu în mintea mea.

Ia zi, unde să fug şi ce

Îţi plimbă mâna delicată pe-a mea încheietură grea,

De uit cine am fost şi cine-aş fi,

Şi cum ar fi dacă o vreme de o viaţă te-aş iubi?

Iubita mea şi haimanaua mea.  

Un preaplin, în gol

La o durere neaşteptată de suflet, oamenii reacţionează aşa cum nu ştiu că pot reacţiona.

Află lucruri noi despre ei, despre cei de aproape, deschid dosare cu procese de conştiinţă, încearcă să le rezolve, până nu e prea târziu. Iar pentru mine nu e niciodată prea târziu, atâta vreme cât suntem în viaţă; uneori şi la o lungă vreme după moarte, tot nu e prea târziu.

Nu asta e problema, e bine să mai crăpăm din când în când oglinda pe care o ţinem invers, să nu ne amăgim chiar până la capăt, să nu pierdem tot ce am fi putut trăi dacă am fi ştiut la timp că suntem uneori uşor morţi. 

Problema e că după plânsul de durere se lasă liniştea negreşit, şi nu mereu ştim ce să facem cu ea.

Mai exact, despre mine am vorbit până acum, habar n-am despre ceilalţi oameni, oricât de insistent i-aş întreba.

Eu, de obicei, în liniştea de după plâns făceam gălăgie, să nu mă mai aud, să nu mi se mai nască vreun “de ce” prostesc, pe care nici eu nu-l credeam până la capăt. De obicei.

Acum scriu ca să nu mai fac gălăgie vorbind şi să pun mobila altfel în casa fiinţei mele.

Timpul nu-l mai pot da înapoi, nu mai pot spune “te iubesc” mereu cui şi când vreau, iar în gând m-am săturat să fac declaraţii de dragoste.

Acum, după plâns, am pus o baterie unui ceas stricat, ce ticăie în gol. Asta am simţit să fac şi încă sunt fascinată de ce îmi provoacă.

Limbile nu i se mai mişcă, dar sunetul încă îl scoate, ca un om care nu mai ştie cine e, dar îşi continuă viaţa.

Secundele trec, îl aud obsedant, dar mă liniştesc de câte ori mă uit la ceas şi văd că mă minte cu voia mea, precis de fiecare dată: e mereu ora 18.00. 6 sau 18.00.

E forma mea de a ţine timpul în loc, deşi ştiu că e o iluzie, şi am nevoie de minciuna asta, am nevoie să cred că mai am timp, că mai există un “mâine” la care să sper, în care să fiu mai aproape de cine sunt fără să ştiu.

Nu pot dormi cu ceasul în cameră, mă enervează teribil sunetul limbilor de ceas ce înaintează în gol ca mine în perioada asta a vieţii, dar îl las în sufragerie pentru când vreau să mai aflu cât e timpul.

Ceasul ăsta stricat mă duce cu gândul la Veşnicie, pentru că acolo vreau eu să mă ducă şi mă motivează să nu cumva să adorm fără să mă rog măcar exterior dacă nu trăitor, fără să citesc ceva, fără să scriu măcar un rând, fără să ascult ceva nou sau ceva ştiut, fără să mă gândesc la cei iubiţi ai mei cu care am fost binecuvântată de Dumnezeu. Făceam cumva toate astea şi înainte, dar nu erau chestiuni de viaţă şi de moarte. Acum sunt.

Nu mai am putere să trag o dungă de culoare pe pânză, dar măcar mă gândesc că zilele astea mă voi aşterne pe-o pânză şi nu mă voi ridica de pe ea până nu rămân acolo, în culori şi-n forme.

Nu am voie să uit ce mă bucură, nu am voie să mă irosesc aiurea.

Am pus o baterie la un ceas stricat să îmi amintesc ce urlă în mine în ultima vreme: 

Nimic nu îmi va justifica existenţa înafara dragostei pe care o dăruiesc! 

Nimic nu îmi va justifica nedăruirea din ceea ce am sau din ceea ce sunt! Nimic nu iau cu mine, nimic nu las cu adevărat, înafară de ceea ce trezesc în oameni!

Numai dragostea dăruită poate fi o declaraţie de avere şi un testament, atunci când ne vine rândul să plecăm de-aici! Amin.