Iubita mea şi haimanaua mea

Ţi-s lacrimile adormite-n hăul ochilor căprui,

Iar irişii din jurul lor se coc la asfinţit - două gutui,

Acre şi tari în toamna timpurie, dulci în peltea.

Şi-acum să-mi spui tu mie, scumpă haimana,

De ce n-ai două mere amărui ca zâmbetul

Ce uneori ţi se aşterne în amintirea nu-ştiu-cui?

Nici nu le văd, dar mi-e destul şi nu mă văd sătul

Oricât aş vrea. Hai, spune-mi dumneata,

Ce-ţi face inima să bea tot lapte cu venin amestecat,

De frică mi-e să-ţi spun cum te-am visat?

Sau cum să nu mă las alunecat în greu păcat,

Când lesa tu ţi-o laşi aiurea-n în calea mea?

Ţi-e simplu să îmi zici „nu te uita”, dar

Poate omu-n drum a te lăsa atât de cuminţică şi de rea?

Te văd, iar timpul şi tot ce am mai scump, dispar.

Crezi tu că poţi lipi la loc cu-n blând scuipat

Tot ce-ai strivit sau tot ce-ai destrămat?

Explică-mi mai precis sau chiar voalat

De ce te caut condamnat să te tot văd şi tot să-mi fie dor?

Sau cum să mă adorm ca să te uit uşor,

Când te găsesc şi-n lacrimi şi-n lichior?

Dac-aş putea strivi în palme rănile privirii

Tale atâta de cuminţi şi de perverse

Ce chinuie şi-obligă ca alte lacrimi să se verse,

Pe dinăuntru te-aş zidi, ca pe o altă o ană-ntr-un palat

Şi-aşa într-o legend-ai dăinui şi nu în mintea mea.

Ia zi, unde să fug şi ce

Îţi plimbă mâna delicată pe-a mea încheietură grea,

De uit cine am fost şi cine-aş fi,

Şi cum ar fi dacă o vreme de o viaţă te-aş iubi?

Iubita mea şi haimanaua mea.