La piept, în buzunarul interior al gecii sale foarte uzate.
Îl întorcea ritualic, apoi îl aşeza la loc în cutie, iar cutia o punea la vedere, pe masã. Ofta, zâmbea şi apoi începea sã predea Istoria Teatrului.
Mã rog, aşa se numea cursul, dar de fapt ne vorbea câte în lunã şi în stele, ne plimba prin toatã dramaturgia, prin întreaga literaturã, compara, ne împãrtãşea din constatãrile sale şi discutam pe tot felul de subiecte despre viaţă, artă, cultură etc. Aş fi numit cursul lui Înţelepciunea Omenirii, dar tot ar fi fost prea simplã denumirea.
Dom’ profesor era o enciclopedie în continuã completare, o entitate care semãna mult a om, dar care nu era clar din lumea noastrã.
Bãtrân ca Brâncuşi, cu ochii ageri, de copil, un intelectual, un geniu (mai exact) şi un pustnic, credea şi Îl simţea pe Dumnezeu, căruia i-a dedicat peste 600 de psalmi în versuri. Un om vertical, smerit, complex şi simplu, exigent şi blând, în acelaşi timp.
Greu de cuprins.
Citea ca la raze pe fiecare în parte şi notele le punea nu neapărat dupã ceea ce apãrea pe foile de examen – ştia exact cine şi cât copia, pentru că simţea minţile şi inimile studenţilor sãi. Nu ne supraveghea niciodată, scria la rându-i în carneţelul său tot felul de gânduri, dar ştia fiecare mişcare din clasă.
Îi plãcea sã ne provoace şi jucam uneori un joc fãrã nume, care consta în scrierea unei povestioare, folosind cuvinte spuse la întâmplare de noi, în clasã. Evident, într-un timp limitã. Îi plãcea sã fie cu noi la curs (câţi eram, când nu chiuleam), aprecia şi corecta construind, nu desfiinţând.
Ah, chiar acum îmi amintesc râsul lui, ca un cep dat unui butoi răguşit. Ciudat că m-am gândit la un butoi, când el era firav, şi ciudat dorul de m-a luat. Poate nu de el, ci de mine, cea care eram pe vremea când el era.
Notam în gând victorii, când reuşeam sã-l fac să râdă. Mă alintam debitând prostii ca o strănepoată de grădiniţă, iar el ba mă dojenea blând, ba îmi dădea apă la moară, ba mi le tăia scurte, ca apoi să pricep că mă păcălise cu supărarea.
M-am simţit apreciatã şi iubitã. A fost unul dintre dascălii din facultate care au crezut constant şi necondiţionat în talentul meu de actriţă şi de scriitoare. M-a încurajat când am avut cea mai mare nevoie, pentru că mereu a văzut dincolo de ce arăta momentul. Nu cred că i-am mulţumit.
Slab, cu barba albã ca “zãpada pe Salmon”, deci neschimbat, l-am întâlnit la câţiva ani dupã ce am terminat facultatea într-un autobuz. Am vorbit vreo patru staţii şi am coborât să nu izbucnesc în plâns. Simţeam că nu mai pot să-l văd în starea de singurătate, boală şi sărăcie. El nu era deranjat de nimic - trăia oricum în lumea lui nevăzută, dar eu da.
Cum, un geniu să se plimbe toată ziua cu ratb-ul, poate flămând, să scrie, să observe, iar să scrie, sau să se plimbe prin parc, fără niciun sprijin, fără ajutor, fără nimic?
Era prea demn şi împăcat cu efemeritatea vieţii, iar mie mi-a fost prea ruşine să îl întreb dacă are nevoie de ceva, dacă pot să-l ajut, sau să-l sun, să aflu de el.
L-am întrebat atunci ce-a fost cu ceasul ãla, de ce ţinea sã-l întoarcã mereu, sã-l poarte peste tot şi dacă-l mai are. L-a scos din geacă şi mi-a rãspuns liniştit cã acel ceas fusese al adoratei sale soţii, Angela, despre care ne-a vorbit mereu cu dragoste şi care plecase la Domnul, înainte să-mi devină profesor. Ceasul mereu întors a fost forma lui de a o menţine pe ea vie şi aproape de el, a fost obiectul care l-a menţinut în realitate şi l-a tot dus la ea, cu fiecare ticăit. Câte un pas, câte un pas, până la reîntâlnirea din cer.
Plângeam toţi pentru durerea lui când o mai pomenea, am plâns când am coborât din autobuz şi nu după multă vreme, am aflat că ceasul ăla din mini-sicriul Albei ca Zăpada a stat.
L-a întors până în ultima lui clipă, sunt sigură că s-a ţinut de cuvânt.
Acum este târziu. Şi pentru mulţumiri, şi pentru ajutor, şi pentru regrete. Îl pomenesc la Sfânta Liturghie, iar textul ăsta stângaci i-l închin. Cam atât.
Mulţumesc, dom’ profesor!
Greu de cuprins.
Citea ca la raze pe fiecare în parte şi notele le punea nu neapărat dupã ceea ce apãrea pe foile de examen – ştia exact cine şi cât copia, pentru că simţea minţile şi inimile studenţilor sãi. Nu ne supraveghea niciodată, scria la rându-i în carneţelul său tot felul de gânduri, dar ştia fiecare mişcare din clasă.
Îi plãcea sã ne provoace şi jucam uneori un joc fãrã nume, care consta în scrierea unei povestioare, folosind cuvinte spuse la întâmplare de noi, în clasã. Evident, într-un timp limitã. Îi plãcea sã fie cu noi la curs (câţi eram, când nu chiuleam), aprecia şi corecta construind, nu desfiinţând.
Ah, chiar acum îmi amintesc râsul lui, ca un cep dat unui butoi răguşit. Ciudat că m-am gândit la un butoi, când el era firav, şi ciudat dorul de m-a luat. Poate nu de el, ci de mine, cea care eram pe vremea când el era.
Notam în gând victorii, când reuşeam sã-l fac să râdă. Mă alintam debitând prostii ca o strănepoată de grădiniţă, iar el ba mă dojenea blând, ba îmi dădea apă la moară, ba mi le tăia scurte, ca apoi să pricep că mă păcălise cu supărarea.
M-am simţit apreciatã şi iubitã. A fost unul dintre dascălii din facultate care au crezut constant şi necondiţionat în talentul meu de actriţă şi de scriitoare. M-a încurajat când am avut cea mai mare nevoie, pentru că mereu a văzut dincolo de ce arăta momentul. Nu cred că i-am mulţumit.
Slab, cu barba albã ca “zãpada pe Salmon”, deci neschimbat, l-am întâlnit la câţiva ani dupã ce am terminat facultatea într-un autobuz. Am vorbit vreo patru staţii şi am coborât să nu izbucnesc în plâns. Simţeam că nu mai pot să-l văd în starea de singurătate, boală şi sărăcie. El nu era deranjat de nimic - trăia oricum în lumea lui nevăzută, dar eu da.
Cum, un geniu să se plimbe toată ziua cu ratb-ul, poate flămând, să scrie, să observe, iar să scrie, sau să se plimbe prin parc, fără niciun sprijin, fără ajutor, fără nimic?
Era prea demn şi împăcat cu efemeritatea vieţii, iar mie mi-a fost prea ruşine să îl întreb dacă are nevoie de ceva, dacă pot să-l ajut, sau să-l sun, să aflu de el.
L-am întrebat atunci ce-a fost cu ceasul ãla, de ce ţinea sã-l întoarcã mereu, sã-l poarte peste tot şi dacă-l mai are. L-a scos din geacă şi mi-a rãspuns liniştit cã acel ceas fusese al adoratei sale soţii, Angela, despre care ne-a vorbit mereu cu dragoste şi care plecase la Domnul, înainte să-mi devină profesor. Ceasul mereu întors a fost forma lui de a o menţine pe ea vie şi aproape de el, a fost obiectul care l-a menţinut în realitate şi l-a tot dus la ea, cu fiecare ticăit. Câte un pas, câte un pas, până la reîntâlnirea din cer.
Plângeam toţi pentru durerea lui când o mai pomenea, am plâns când am coborât din autobuz şi nu după multă vreme, am aflat că ceasul ăla din mini-sicriul Albei ca Zăpada a stat.
L-a întors până în ultima lui clipă, sunt sigură că s-a ţinut de cuvânt.
Acum este târziu. Şi pentru mulţumiri, şi pentru ajutor, şi pentru regrete. Îl pomenesc la Sfânta Liturghie, iar textul ăsta stângaci i-l închin. Cam atât.
Mulţumesc, dom’ profesor!
