În preajma fiecărui Crăciun, mă simt cuprinsă de tot felul de stări cărora nu le pot da nume şi nici nu ştiu de unde mi se trag. Mă ia câte un plâns parşiv care nu se manifestă, lacrimile nu vor să cadă afară şi mi se adună într-un gol pe care cred că-l am demult căscat în interior. Poate din copilărie mi se trag stările astea ciudate, dar nu cred că am raţiuni reale. Ştiu poveşti cu oameni traumatizaţi, îndureraţi, bolnavi, nevoiaşi, iar eu am fost întotdeauna bine. Deci nu e cazul meu, slavă Domnului pentru toate.
Cu toate astea, simt în zilele dinaintea Crăciunului un soi de presiune, o forţare, o falsitate pe care încerc să o ţin departe de mine, dar care tot mă îmbrăţişează abuziv. Nu cred că mă afectează frenezia de cumpărături cu pierderea sensului Sărbătorii; pe aia o ignor cu succes. Eu cumpăr asumat să dăruiesc, convinsă că voi fi un mag în Ajun pentru Pruncul Hristos ce se va naşte în cei pe care îi iubesc. Deci, nu sunt în căutarea sensului pierdut.
Atunci, ce am?
Mă panichez când mă simt împinsă spre un „să ne bucurăm” cu orice preţ. Cu orice fel de manifestare. De fapt, nici nu cred în nimic ce se poartă exagerat. Glumele celor mai amuzanţi oameni ascund cele mai adânci dureri. Nu ne tăiem venele, dar măcar sinceri putem fi...Şi apoi, poate nu vreau, frate, să mă bucur. Cel puţin nu vreau să fac zgomot când sau dacă mă bucur.
Vreau să trăiesc surpriza bucuriei subtile, dacă va veni de la sine, fără să mă simt handicapată dacă nu îmi trâmbiţez la gard preaplinul. Încerc să-l las pe Hristos să mi se nască în mizeria mea de inimă, nu pot face asta pe gălăgie, pe agitaţie, pe fugă. Nici la wc nu pot să fac nimic dacă stau unii la uşă să mă încurajeze, să se bucure pentru mine, cum să pot să las să se nască în mine Liniştea şi Bucuria pe un aşa haos? (exagerez nepotrivit, dar asta a fost prima comparaţie de mi-a venit în minte).
Când eram mică, de Crăciun, momentul pe care îl aşteptam cel mai mult era să plece Moş Crăciun. Venea vecinul de la 9, abţiguit bine pentru că stăteam la 8 şi o luase de la parter cu umblatul pe la copiii cuminţi, era omenit de părinţi, şi la mine ajungea cleşti. Îi ziceam o poezie, două, un colind (îi eram simpatică pentru că eram uşor sâsâită ca fetiţa cu salamul săsesc), luam jucăriile şi mă băgam cu ele sub brad. După ce îl cinsteau şi ai mei cu vin sau cu tărie, pleca şi venea repede timpul să mă bag la somn.
Mă băgam şi aşteptam să-mi adoarmă părinţii (stăteam cu ochii închişi, mă prefăceam că respir ca în somn cu orele) şi mă furişam apoi în sufragerie, sub bradul împodobit.
Atunci se întâmpla ceva magic. La lumina instalaţiei de pom stăteam sub brad întinsă şi încercam să-i privesc vârful. Mirosul de brad, globuleţele, ornamentele, liniştea, jucăriile de lângă mine mă făceau atât de fericită, încât nu mai ştiam de timp, de mine, de nimic. Mi se lăsa o bucurie cu lacrimi şi nu ştiam ce să fac cu ea. Stăteam sub brad şi plângeam în linişte. Era momentul meu. Moş Crăciun, pentru că nu mi se vorbea prea mult de Hristos, îmi lăsa noaptea bucuria de a fi, pe care nu ştiam să o numesc aşa, dar negreşit o pierdeam.
Acea bucurie am tot căutat-o an de an, sub brad. Chiar şi în Crăciunul în care mama lucra şi tata era plecat din ţară, tot la muncă. Amândoi, pentru mine, cea rămasă acasă singură. În acel Crăciun am început să scriu. 2002. Nu am găsit bucuria din copilărie sub brad, dar am găsit beţia scrisului.
Asta fac şi acum. Scriu şi caut bucuria cu lacrimi de sub brad.
Poate că asta păţesc în perioada asta, poate de asta mă simt atât de ciudat: mi-e frică să nu treacă şi Crăciunul ăsta fără bucuria tainică de sub brad sau fără să mi se nască Hristos.
Sau poate că pur şi simplu sunt o dubioasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu