M-am dus. E în spatele blocului ţarcul cu tomberoane. Mi-e destul de silă, mizeria e împrăştiată, nu pricep de ce nu nimeresc oamenii chestiile alea mari de plastic, de nu le poţi rata nici dacă arunci sacii chior, bine plasat, de la distanţă.
Acum ar trebui să găsesc nişte cuvinte, să le pun într-o ordine încât să mă fac înţeleasă. Am dorinţa, nu ştiu de ce, de a împărtăşi, dar nu am putinţa, aşa că pun vorbe la nimereală şi fiecare înţelege ce poate.
Un copil cam de 5 - 6 ani răscolea tomberoanele, urcat pe unul dintre ele. Descheiat la o gecuţă jerpelită, cu un zâmbet de om mare ruşinat, care a înţeles demult că uneori viaţa e mai mult decât poţi duce.
M-am oprit, ne-am privit, apoi am lăsat privirea în jos unde aş fi vrut să mă îngrop.
El a sărit de unde era şi s-a dat, ruşinat, după gratiile ţarcului. Aveam la mine o hârtie de 100 de ron şi nu i-am dat-o. Nu am putut.
Ţineam o mână în buzunar pe bancnotă şi îmi derulam un monolog cu argumente pro şi contra, deşi simţeam că mă împinge ceva să i-o dau, fără să gândesc. Nu am putut nici să deschid gura şi mi-am văzut măsura.
Am înţeles limpede cât sunt şi cine sunt. Mi-am derulat firul vieţii în câteva clipe şi am înţeles că sunt o pierdută.
Apoi, nu mai ştiu ce am făcut. M-am trezit alergând. Am smuls din casă ce am prins, o cutie de bomboane, dulciuri, bani, şi am fugit înapoi să i le dau.
În Ajun de Crăciun un copil necăjit îl căuta pe Moş Crăciun prin gunoi. Nu mai era - nici el, pentru că dispăruse în 3 minute, dar nici eu aceeaşi. Cu prostiile de le aveam în mâini am rămas pe loc şi poate că am plâns. Nu mai contează că au trecut apoi două fete cu un copil mic şi mucos, după care am fugit ca o disperată să-mi eliberez mâinile, să le urez sugrumată un Crăciun fericit.
În Ajun de Crăciun, un copil sărman mi-a dăruit cel mai important cadou: o oglindă în care să mă văd cu adevărat.
Apoi, nu mai ştiu ce am făcut. M-am trezit alergând. Am smuls din casă ce am prins, o cutie de bomboane, dulciuri, bani, şi am fugit înapoi să i le dau.
În Ajun de Crăciun un copil necăjit îl căuta pe Moş Crăciun prin gunoi. Nu mai era - nici el, pentru că dispăruse în 3 minute, dar nici eu aceeaşi. Cu prostiile de le aveam în mâini am rămas pe loc şi poate că am plâns. Nu mai contează că au trecut apoi două fete cu un copil mic şi mucos, după care am fugit ca o disperată să-mi eliberez mâinile, să le urez sugrumată un Crăciun fericit.
În Ajun de Crăciun, un copil sărman mi-a dăruit cel mai important cadou: o oglindă în care să mă văd cu adevărat.
Se pare că la gunoi chiar se găsesc chestii de folos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu