Superbă şi singură

După ce închid uşa în urma ta, rămâne un gol atât de tangibil încât pot să-l mototolesc şi să-l arunc afară, după tine. 
Nu te-aş nimeri, eşti demult în cădere cu liftul, aşa că mă aşez pe jos şi rememorez toate secundele petrecute cu tine. 

Nu ai cum să mai rămâi, nicio problemă, înţeleg, doar că atunci când ajung la „eşti minunată şi atât de”, mi se face silă şi nu te mai înţeleg. Prea m-am obişnuit cu „eşti minunată”, rămânând apoi singură. 

Se pare că în cazul meu acest cuvânt ascunde o neputinţă, o boală, sau ceva care mă menţine constant superbă (?) şi singură. 

Poate că ar trebui să nu ne mai vedem, ştiu deja că sunt minunată şi ştiu deja că nu vei rămâne.

Ce rost mai au întâlnirile astea care vin de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde?

Să nu îndrăzneşti să-mi răspunzi.