sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Mireasă pe năsălie

Mai demult, am băut un ceai într-o casă boierească veche cu o doamnă pe care o iubesc, fără să ţin cont că aş putea vreodată să aflu că nu va mai fi.

Mi-a acordat atunci cam patru ore din viaţa dumneaei şi o bucată mare din amintirile şi din emoţiile pe care le ţinea cu uşurinţă într-un corp mic şi delicat. Multe lucruri greu de dus mi-a împărtăşit, mai multe decât am simţit că poartă în vocea caldă de doamnă fină, înţeleaptă şi bună prin înţelepciune.

N-aş fi bănuit că a trăit tot ce mi-a povestit. Ar fi avut toată înţelegerea să se urâţească şi să se acrească, să devină o babă, dar nu - a rămas o frumoasă, indiferent de unghiul din care o priveşti. Din interior sau din exterior.

Mi-a rămas în minte, sub formă de secvenţă de film ce nu s-a turnat niciodată, amintirea zilei nunţii ei.

„Dragă Diana, când eram ca tine, am iubit pe cineva cum citisem în romane, iar el mă iubea mai mult decât putuseră să scrie autorii acelor romane, dar părinţii noştri nu au fost de acord să ne căsătorim. Tinereţea mea se petrecea în vremurile în care boierii nu-şi lăsau fetele să se mărite cu băieţii de rând, ci cu cineva pe măsura averii lor. Îmi găsiseră ei un mire urât la suflet, care îmi provoca silă numai cât mă privea, dar care era în portofel aşa cum şi-l doreau părinţii mei.

Poate că ai mai auzit poveşti de astea, dar chiar şi acum când îmi amintesc, mi-e greu să accept că eu am trăit una din ele.

Mi-au pregătit nunta cu tot alaiul, cu tot ce trebuia, iar viitorul mire, deşi ştia cât de urât mi-era, trecea din când în când pe la noi să-mi amintească numărul zilelor rămase până la nuntă. Parcă aşa se răzbuna el pe faptul că nu-l puteam iubi.

M-a vrut mireasa lui cu orice preţ. Nici nu cred că m-a iubit cu adevărat, ci m-a vrut a lui din ambiţie, din orgoliul rănit că nu-l acceptam, şi pentru că treceam în văzul tuturor drept o fată foarte frumoasă, dintr-o familie bună. N-am avut putere să mor sau curaj să fug, să fiu dezmoştenită, şi-n ziua nunţii mele am fost dusă la biserică plânsă, ca o condamnată spre eşafod.

Când a început slujba de cununie, am leşinat. Ai mei începuseră să se agite şi să se gândească să amâne totuşi nunta, până când mi-aş fi revenit. Se simţeau uşor vinovaţi mai ales din pricina privirilor invitaţilor care îi condamnau fără cuvinte, dar mirele nici nu a vrut să audă. A cerut să fie adusă năsălia pe care stăteau morţii la priveghi, să mă aşeze pe ea şi să se continue slujba.

Şi aşa s-a petrecut. M-a stropit cu apă, m-a pocnit de câteva ori şi m-a aşezat culcată pe năsălie, abia conştientă după leşin.

Nimeni nu s-a opus, nici măcar preotul, pentru că mirele a poruncit să se continue slujba.

Mi-au pus coroana de împărăteasă pe cap, m-au purtat cu năsălia în jurul mesei la „Isaia dănţuieşte”, mi-au aşezat verigheta pe deget şi la final m-a sărutat ca de adio, îmbrăţişându-mă cu tot cu scândurile pe care eram aşezată. A fost un fel de adio, pentru că atunci în mine a murit o bucată de suflet, pentru totdeauna. Am trăit cu o părticică de suflet, pentru că doar atât mi-a mai rămas din ziua aceea.

M-a vrut mireasă cu orice preţ, şi m-a avut. Am trăit o viaţă alături de el (din nou, familiile nu au acceptat ruşinea unui divorţ) şi cu celălalt în minte şi în suflet, iar când şi-a dat sufletul, după o lungă vreme de boală grea, m-a chemat să-l ţin de mână şi să-mi ceară iertare. 

L-am sărutat apăsat pe buze, aşa cum mă sărutase el la nuntă şi i-am şoptit: Te-am iertat demult. Şi tu să mă ierţi... (I-a căzut o lacrimă pe faţă şi-a început să se răcească.) ...pentru că n-am putut să te iubesc niciodată.”


Oare cum ar fi fost de mai minunată doamna mea, dacă ar fi avut sufletul întreg să iubească? Dacă nu i-ar fi murit o mare parte din el în ziua nunţii?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu