Te-am aşteptat. Am avut răbdare să te cauţi, să vezi cine ai devenit de când te-ai întrebat ultima oară, până când m-am temut că ai murit. Am aflat că, într-un fel, ai făcut câţiva paşi spre moarte, ca noi toţi de altfel, dar că nu ai murit. Tu nu, ce simţeai cândva pentru mine, da.
„Te-am iubit un anotimp, Diana. Doar atât, nici o zi mai mult. Te-am iubit prea devreme, prea din senin, cel mai mult în dimineţile cu ceaţă în care tu dormeai şi eu mă gândeam că afară degeaba va ninge în curând, dacă nu mă voi uita pe geam de pe o claviculă de-a ta. A fost prea mult şi am vrut timp să pot fugi. Am reuşit. De ce? De tine şi de tot ce aş fi fost lângă tine. Când nu ai fi dormit. Ştii că dimineaţa tu dormi prea mult?”
Serios? Cum poţi să-mi spui asta acum, când eram atât de convinsă că nici nu ai existat? Eu ce să fac cu prostia asta pe care mi-ai zis-o acum, când credeam că nu va conta dacă mi-o vei spune cândva? Şi da, ştiu că dorm cam mult. Închide uşa pe dinafară, e curent.
Se pare că dragostea pe ceaţă rămâne în aer. Reapare ca o răceală netratată la timp, dar dispare de la sine, când aproape te tâmpeşti întrebându-te ce s-a întâmplat de nu s-a întâmplat şi de ce tot sau de ce nimic.
Dacă mă uit în jos, îmi văd mâinile. Nu mai suport să-mi văd mâinile şi nu am ce să fac, nu le pot schimba. Sunt nevoită să trăiesc cu ele câte zile voi avea. Mâinile astea care ţi-au stat o vreme cravată la gât şi care ţi s-au prins brăţară la câte o încheietură. Destul de puţin timp şi totuşi s-au uzat. Au ruginit. Sentimentele, zic.
Să nu-mi văd mâinile, mă uit numai în sus. Merg mai greu, dar mi-e mai bine.
A semănat mult a dragoste tot, dar nu a fost. Toate patimile seamănă bine a dragoste, iar dacă aşa-zisa dragoste nu a rămas, înseamnă că nu a fost. Vorbesc de dragostea pe care mi-ai proclamat-o independentă de tine, după ce a dispărut, şi de care te-ai dezis de atâtea ori, încât îmi pare rău că nu te-am pus să-mi scrii un bilet semnat.
Nu sunt supărată. Îmi spun mie (pe tine oricum nu te interesează), doar că scriind aici că „nu sunt supărată”, îmi vine să-mi dau palme. Cum se iese din vârsta de 20 şi ceva de ani?
În fine, aflu eu, şi ies. Şi să ştii că acum am 27 de ani, iar de la tine încoace dorm mai puţin şi ofer tot. Mai puţin Timp.
PS: Să fii sănătos. Nu eşti şi nu ai fost niciodată.
A semănat mult a dragoste tot, dar nu a fost. Toate patimile seamănă bine a dragoste, iar dacă aşa-zisa dragoste nu a rămas, înseamnă că nu a fost. Vorbesc de dragostea pe care mi-ai proclamat-o independentă de tine, după ce a dispărut, şi de care te-ai dezis de atâtea ori, încât îmi pare rău că nu te-am pus să-mi scrii un bilet semnat.
Nu sunt supărată. Îmi spun mie (pe tine oricum nu te interesează), doar că scriind aici că „nu sunt supărată”, îmi vine să-mi dau palme. Cum se iese din vârsta de 20 şi ceva de ani?
În fine, aflu eu, şi ies. Şi să ştii că acum am 27 de ani, iar de la tine încoace dorm mai puţin şi ofer tot. Mai puţin Timp.
PS: Să fii sănătos. Nu eşti şi nu ai fost niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu