La 18.28 în metrou, flancată etanş de „stimaţi călători” ca şi mine, îmbrăcaţi bine (o să scriu altă dată cum îmi vine să mă trântesc turbată, în agonie, la pământ din pricina hainelor multe şi groase). Nu am cum să-mi mişc mâinile, mi le-au prins pe lângă corp. Mă gândesc: „Dacă mă mănâncă acum capul sau orice altceva, ori dacă mă gâdilă nasul, va trebui să îmi repet că sunt mai mult decât trupul meu, pentru că nu am nicio şansă de a remedia problema.”
Evident, a început să mă gâdile nasul drăceşte.
Îmi repetam că sunt mai mult decât o senzaţie corporală în timp ce dădeam ochii pe bulgari, de nervi. O doamnă cu căciulă de nurcă falsă, fixată în mine şi cu o mână prinsă de cordica de plastic, mi-a zâmbit. Cu rânjet, i-am zis că mă gâdilă nasul. „Stai că se rezolvă” (de parcă aş fi avut unde să plec) şi a început să-mi îndese şi să-mi netezească părul în căciulă, iar apoi să-mi mângâie cu simţ de răspundere tot nasul. „Mai bine?”. Da, bogdaproste, îmi pierdeam minţile. Ne-am pus pe râs, noi două şi toţi cei din jur care au observat scena.
„Să ne oprim din râs, că transpirăm, şi-atunci chiar nu mai avem scăpare...” zic eu. Nimic. Abia la 18.42 erau zâmbete reţinute peste tot şi eu pe un scaun.
Bine că m-a mâncat doar nasul şi bine că a fost foarte drăguţă doamna cu căciulă de nurcă falsă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu