Am fost odată la mănăstirea Antim. Undeva pe la Unirii, mergând pe strada Justiţiei, pe dreapta. Treci de poartă şi intri într-o altă lume - i-aş spune „atemporală”, dar e un termen clişeic, aşa că spun că din stradă treci o poartă ce ţine nişte ziduri solide şi ieşi din Bucureşti. Auzi păsări şi linişte.
Am fost acolo într-o după amiază de duminică în care aveam senzaţia că nu mă aflam bine în viaţă. În viaţa mea. Şi voiam să mă rog să înţeleg ceva. Nu ştiam ce, dar voiam să nu plec aşa cum am venit. S-a milostivit Dumnezeu şi mi-a oferit o lecţie la care încă mă gândesc şi la care sper să nu fiu scoasă vreodată la tablă.
Mai văzusem eu cruci purtate de oameni, mai primisem lecţii, dar acolo, la Antim, am văzut cum se poartă o cruce specială, fără cusur, cu demnitate de martir.
Un bărbat la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat curat, ascunzându-şi discret sărăcia, împingea un scaun cu rotile în care şedea paralizată soţia sau mama sau sora sa. Femeia privea înainte şi nu i-am întâlnit ochii, dar am simţit că nu o mai durea nimic, poate nici sufletul, ci se lăsa purtată de roţi şi de mâinile bărbatului care avea grijă de ea. Nu mai avea nici vârstă, ci doar o bonetă verde pe cap, pe care omul i-o mai aşeza din când în când, atunci când i se deranja. Cu siguranţă că el era cel care avea grijă de ea. Spălat, gătit, hrănit, schimbat. Tot.
Omul de la Antim îşi purta crucea sub formă de scaun cu rotile prin biserică şi ridica în braţe din scaun femeia inertă, atingând-o de icoane. Apoi o aşeza la loc cu grijă, îi desena semnul sfintei cruci şi abia apoi se închina şi el, sărutând aceleaşi icoane. O purta senin, cu inima uşoară, ca şi cum ar fi udat o floare cu o stropitoare mică. Fără să se enerveze, fără să răsufle greu, avea o naturaleţe şi o normalitate în mişcări, de parcă noi ceilalţi care puteam merge aveam un handicap şi o povară. El nu avea.
După ce s-au închinat, pe ea a aşezat-o lângă mine, pe partea femeilor, iar el s-a aşezat la bărbaţi. Nu am putut sta în picioare şi m-am topit uşor, în genunchi, lângă cărucior. Am rămas acolo gândindu-mă la suferinţele celor doi, la faptul că şi eu am fost purtată de altcineva când am fost paralizată sufleteşte, şi m-am rugat cu ruşine. Închipuitele mele probleme au dispărut şi m-am ridicat să merg să le rezolv.
Am plecat de acolo cu ceva mai multă recunoştinţă şi cu gândul la crucea pe roţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu