Nikos

Nikos avea 23 de ani, încă unul de studiat la medicină-în Timişoara şi trei ore până să zboare acasă-în Grecia. 

Aşa că fără să ştie Bucureştiul, a pornit să viziteze câte ceva, în Centru. La mama naibii, mai exact. 

Pe drum, în autobuz, eu am bocit constant, fără să mă ascund. Tocmai îl lăsasem să plece din ţară pe omul de-l iubeam cel mai mult pe lumea asta, şi plângeam ca şi cum a fost deportat în Siberia. Cumva pe-aproape, doar că la întoarcerea sa, eu nu am mai fost aceeaşi-dar asta e o altă poveste. 

Înalt, blond, ochi albaştri- Nikos îmi era total antipatic mai ales pentru imprudenţa de a se aşeza fix lângă mine când erau atâtea locuri libere în autobuz. Mi-am văzut de treabă şi-am plâns în continuare, fiind totuşi atentă să nu-mi las mucii să atârne. 
După vreo jumătate de oră, săracul a început să se panicheze. Şi-a dat seama că s-ar putea să piardă avionul dacă bâjbâie aiurea. Aşadar, a îndrăznit să mă întrerupă. 

Timid, calm şi cald, nici serios, dar nici zâmbind larg (cum am aflat că putea), ca să nu fie prea mare contrastul între noi. Am făcut cunoştinţă, m-am prins că nu e român, mi-a spus ce e cu el, scopul şi durata călătoriei, şi nelămuririle legate de timpul necesar întoarcerii în aeroport, încercând să viziteze orice până la plecare. 

Aproape după fiecare frază eu dădeam să închei conversaţia şi să mă întorc la plâns. Nu aveam nicio dispoziţie de a socializa cu un străin fermecător. Eu sufeream, şi vroiam să fiu lăsată în pace să sufăr ca la carte, nu să mă buşească râsul la cuvintele lui stâlcite, la încercările lui de glume, nu să mă trezesc curioasă să aflu de ce studiază în România şi nu în Grecia, nu să-mi povestească de familia lui şi de planurile sale de viitor. 

N-am avut de ales. Prea era naiv şi sincer, prea neajutorat şi debusolat. În scurtul timp de-l avea la dispoziţie, ne-am plimbat puţin prin Centrul Vechi şi-apoi am mers la Patriarhie. Nu, nu să ne căsătorim. 
 Am vorbit mult ştiind că e un străin străin ( :P ) pe care nu-l voi mai vedea niciodată, şi-atunci gândurile mele vor fi în siguranţă la el. Şi el a procedat la fel. Nu am schimbat niciun contact, şi nici nu a fost nevoie să stabilim treaba asta. 

L-am dus apoi să ia 783-ul. 

La despărţire, am auzit în îmbrăţişarea lui cuminte: „Eşti o fată foarte tare bună, şi Dumnezeu te va ajuta în tot ce va face. Îţi mulţumesc.”.

Prea naiv...am rămas totuşi să-i zâmbesc la geam, pentru că-mi luase, temporar, cu el în bagaj plânsul, şi-am încercat să aflu până la urmă care a avut grijă de care.