miercuri, 4 iunie 2014

Te rog, bunico, repeta-mi...

Era o dimineaţă de toamnă, înainte de plecarea acasă, la Oneşti. Ai mei mă uitaseră cam pentru ultima oară la bunici, iar în verile care au urmat mi-a fost tot mai clar că nu se pregătesc să mă abandoneze. Din păcate. Pentru că îmi închipuiam că dacă o vor face, mă vor lăsa la ţară, la bunici, iar acolo mereu voi fi fericită, atâta vreme cât Aneta şi Gheorghe nu vor îmbătrâni până la capăt.
Nici nu m-au abandonat, dar nici bunicii nu au rămas cum îi ştiam. Poate de asta au şi plecat de tot, mai târziu.
Urma să trăiesc prima zi de şcoală, de vreo două ori.
(Vinerea am fost la Şcoala nr.5 şi, pentru că nu proveneam dintr-o familie „bună”, tovarăşa învăţătoare nu m-a primit în clasă -am fost strigată de pe o hârtie, de o altă învăţătoare – iar luni, am fost din nou în prima zi de şcoală, într-o altă şcoală- nr.10.)
Eh, şi în dimineaţa aceea, a plecării, stăteam pe patul de lemn şi cu saltea de paie (frumos acoperit de pături ţesute de bunica) şi-mi bălăngăneam picioarele, să nu adorm. Îmi venea să plâng de somn, şi uşa de la casă era deschisă, şi era răcoare, şi abia se lumina afară (cât să văd mărul din faţa casei cum stă neclintit la vânt).
Aşa m-aş fi băgat iar în pat să mai dorm puţin, dar îmi ziceam că trebuie să mă antrenez pentru şcoală- şi chiar mă ţinea destul de bine gândul ăsta. Îmi spuneam că odată obişnuită, nu-mi va mai fi somn dimineaţa niciodată. Mai târziu însă am înţeles că sunt fără leac.
Aşa...toţi erau împrăştiaţi „la spate” (o anexă a gospodăriei) să facă bagajele, iar eu îi aşteptam să fugim după autobuz. Şi vine bunica lângă mine, se aşază şi-şi bălăngăne şi ea uşor picioarele, ţinându-mă de-o mână. Mă mângâia cu cealaltă, de parcă sângele îmi drena numai sub impulsul ei uşor. Şi-mi vorbea bunica aşa cum îi vorbea unui om mare, şi mă învăţa de bine, şi simţeam atunci că nu are nici mama dragoste mai mare ca a ei.
Nu-mi mai amintesc nimic din ce mi-a spus atunci. Nimic. Oricât mă străduiesc, oricât plâng uneori dimineaţa înainte de răsăritul soarelui. Nimic.
Orice altceva din copilărie îmi amintesc, dar nu acea dimineaţă, când sunt convinsă că bunica mi-a profeţit despre viaţă. M-a sfătuit cu folos, tainic, şi eu am uitat tot.

Groaznic sentimentul amneziei. Cine ştie ce-aş fi putut evita daca mi-aş fi amintit ce mi-a spus ea atunci... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu