Era o
dimineaţă de toamnă, înainte de plecarea acasă, la Oneşti. Ai mei mă uitaseră
cam pentru ultima oară la bunici, iar în verile care au urmat mi-a fost tot mai
clar că nu se pregătesc să mă abandoneze. Din păcate. Pentru că îmi închipuiam
că dacă o vor face, mă vor lăsa la ţară, la bunici, iar acolo mereu voi fi
fericită, atâta vreme cât Aneta şi Gheorghe nu vor îmbătrâni până la capăt.
Nici nu m-au abandonat, dar nici bunicii nu au rămas cum îi
ştiam. Poate de asta au şi plecat de tot, mai târziu.
Urma să trăiesc prima zi de şcoală, de vreo două ori.
(Vinerea am fost la Şcoala nr.5 şi, pentru că nu proveneam
dintr-o familie „bună”, tovarăşa învăţătoare nu m-a primit în clasă -am fost
strigată de pe o hârtie, de o altă învăţătoare – iar luni, am fost din nou în
prima zi de şcoală, într-o altă şcoală- nr.10.)
Eh, şi în
dimineaţa aceea, a plecării, stăteam pe patul de lemn şi cu saltea de paie
(frumos acoperit de pături ţesute de bunica) şi-mi bălăngăneam picioarele, să
nu adorm. Îmi venea să plâng de somn, şi uşa de la casă era deschisă, şi era răcoare,
şi abia se lumina afară (cât să văd mărul din faţa casei cum stă neclintit la
vânt).
Aşa m-aş fi
băgat iar în pat să mai dorm puţin, dar îmi ziceam că trebuie să mă antrenez
pentru şcoală- şi chiar mă ţinea destul de bine gândul ăsta. Îmi spuneam că
odată obişnuită, nu-mi va mai fi somn dimineaţa niciodată. Mai târziu însă am
înţeles că sunt fără leac.
Aşa...toţi
erau împrăştiaţi „la spate” (o anexă a gospodăriei) să facă bagajele, iar eu îi
aşteptam să fugim după autobuz. Şi vine bunica lângă mine, se aşază şi-şi
bălăngăne şi ea uşor picioarele, ţinându-mă de-o mână. Mă mângâia cu cealaltă,
de parcă sângele îmi drena numai sub impulsul ei uşor. Şi-mi vorbea bunica aşa
cum îi vorbea unui om mare, şi mă învăţa de bine, şi simţeam atunci că nu are
nici mama dragoste mai mare ca a ei.
Nu-mi mai
amintesc nimic din ce mi-a spus atunci. Nimic. Oricât mă străduiesc, oricât
plâng uneori dimineaţa înainte de răsăritul soarelui. Nimic.
Orice altceva
din copilărie îmi amintesc, dar nu acea dimineaţă, când sunt convinsă că bunica
mi-a profeţit despre viaţă. M-a sfătuit cu folos, tainic, şi eu am uitat tot.
Groaznic sentimentul amneziei. Cine ştie ce-aş fi putut evita daca mi-aş fi amintit ce
mi-a spus ea atunci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu