Cele mai grozave iubiri stau intr-o galeata cu ochi

       Cele mai grozave iubiri sunt cele care nu s-au implinit niciodata. Care au ramas atarnate de zambete, de strangeri de mana, de priviri tampe in tacere, de stangacii hazlii.  

       Sunt cele care au ramas curate, pecetluite poate, doar de un sarut, cel mult de un sarut, dar de cele ma multe ori de gandul la un sarut care nu s-a concretizat niciodata, ramanand paralizat in propria-mi imaginatie. Acolo sarutul a fost mereu cel mai frumos, cel mai des si de fiecare data agatat de un fir subtire, la al carui capat era un roi de fluturi albi, sau un stol de porumbei

        Pastrez vii in minte gesturi marunte si priviri cu teancuri de vorbe si am senzatia ca nici nu mi-ar fi trebuit mai mult. Ca in tacere ne-am spus atat de multe, incat orice altceva mai mult de atat ar fi fost disonant, si greu si “prea”. 

         Intr-o pereche de ochi mici care au vazut lumea mare, stateau imbratisari timide, statea toata omenirea, statea povestea tainica a vietii sale, numarata in margele de sticla. Nu i-am inteles-o, dar m-a coplesit. Sunt convinsa ca ar fi vrut sa-mi spuna ceva tacand si privindu-ma, dar a preferat sa inchida ochii si sa zambeasca. 
        A fost punctul unei lungi fraze nerostite, pentru care i-am multumit aprinzand o anume lumina pe retina, in coltul in care ar fi putut sta o julieta asteptandu-si un romeo.

        Poate daca ar fi simplu sa renuntam a mai fi normali in preajma celor care nu ne-ar intelege nicicand, ne-am speria si am fi stupizi. Zic eu ca am incepe tot prin tacere.

        Si-atunci de ce sa nu tacem cu vorbele mereu si sa ne vorbim pentru totdeauna prin ochi? De ce sa fie gura pentru vorbit si sarutat si ochii pentru mintit si privit, cand invers suntem amandoi atat de expresivi?

       O alta pereche de ochi, tot mici, dar mai cruzi, m-au cerut de sotie. Au plans cand eu m-am prefacut, de teama, ca nu am inteles ce ma intreaba. Vedeam pe fereastra acelor ochi universul in care posesorul lor ma chema, ma includea, pe care il creea prin mine. Ma chema in lumea pe care mi-o inventa tot mai frumoasa, mai ireal de adevarata, pe care o construia si o pregatea pentru cand as fi zis “da”.

       Mai tarziu am vazut cum a incendiat tot ce chivernisise frumos, cand a inteles ca nu voi pasi niciodata in lumea din privirea lui, ca voi ramane mereu la poarta, la granitele pleoapelor sale. 
       A ars din temelii visul pe care si-l faurise minutios, la care ma invita periodic, mandru de transformarile pe care le suferea cu bucurie, si cenusa acelui vis mi-a aruncat-o mai tarziu in ochi. Abia atunci am plans si m-am intrebat de ce boala am suferit stand langa acei frumosi ochi ce mereu m-au asteptat. Poate ca in spatele acelei priviri atat de sincere si transparente, atat de calde si primitoare, eu am vazut mereu sfarsitul si ruinele. 
Pentru ca eu mereu am purtat un chibrit la mine.

     Povestile cu ochii verzi din viata mea mereu au stat la hotarul dintre blestem si bucurie. Si in fiecare blestem verde a stat o bucurie efemera, care a lasat in urma cel putin o dara de cerneala sau de tus. Pe un obraz.

     Povestile ochilor verzi mi-au fost mereu triste, dar de departe cele mai frumoase. 
O galeata de ochi verzi am adunat, si doi cate doi am iubit, in mod diferit, dar la fel de tampit au sfarsit.

     Daca ar fi sa fac o extragere din galeata cu ochi verzi, cu siguranta ca s-ar ivi in mana mea stanga si cativa albastri, si cativa caprui, si tot atatia negri. Si am curajul sa folosesc termenul “iubit”, pentru ca atat cat am fost in stare in diferite etape, am iubit pe fiecare in parte, intai in cel mai curat mod feciorelnic, apoi, tot asa, dar trezindu-ma langa cineva dimineata. Langa diversi ochi.

     Nu am tinut niciodata la ochii din galeata, i-am iubit cu toata forta proportionata varstei si capacitatii mele de a ma autoiluziona, pentru ca nu mi-au placut niciodata jumatatile de masura. 
      Cum ar fi fost sa iubesc la ei doar ochiul drept? Sau doar o buza, un picior, un deget...pentru ca nu am inteles niciodata cum ar fi iubitul pe jumatate, sau “tinutul” la cineva, mereu m-am menajat de calculele matematice si l-am iubit total pe om.

      Am iubit tot verdele, tot albastul, capruiul si tot negrul din ochii tuturor celor care fie si pentru cateva clipe mi-au asezat o bancuta si m-au invitat la un apus de soare in fata unui lac, in plina vara.

      Ultimii ochi cazuti in galeata sunt tot verzi, din pacate. Spun din pacate pentru ca acum as vrea sa-i mai privesc, sa vorbesc putin cu ei, dar nu stiu daca-i mai nimeresc fix pe aceia, si nu altii, tot verzi, dar care m-au uitat demult.

      M-as bucura daca mi-ar face un semn, daca ar lumina cand m-as apleca sa-i caut, si daca m-ar ajuta sa-i gasesc si sa-i inteleg. Atat de mult a trecut de cand singuri s-au rostogolit de pe masa, de sub privirile mele, incat mi-e greu sa-mi amintesc ultimele lor mesaje. 
Or fi fost de adio si eu n-am inteles? Sau mi-au spus ca pleaca putin sa-si odihneasca nuantele si se vor intoarce sa-mi spuna ca ma iubesc, intr-un tarziu, in care nu va mai conta?

      Dar ei nu au aflat pana acum ca cele mai grozave iubiri si cele mai vii amintiri sunt cele care nu s-au petrecut niciodata?