Adevarurile pe care nu mi le-am zis niciodata...

...sunt cele care ma supravegheaza cel mai indeaproape, chiar si atunci cand fug de mine. 

          Cred ca am fost mereu prea mandra; nu mi-am dat voie sa gresesc (si tocmai de aia am tot gresit) si in consecinta, nu mi-am permis niciodata sa fiu. Intotdeauna mi-a fost frica sa exist, sa spun ce simt, ce gandesc cu adevarat. M-am certat si nu am scris decat franturi din tot ce as fi vrut sau din tot ce am continut.
          Nu mi-am dat voie sa fiu pana la capat, m-am analizat si m-am contrafacut, pana m-am autodesfiintat. Am fost incontinuu intr-o zeflemea cu mine insami de fiecare data cand am vrut sa ma adun intr-o carte: „Ce scrii tu, a trait toata lumea, sunt truisme..”, „ Nu vezi ca folosesti aceleasi cuvinte de le-au folosit si altii, in aceleasi situatii? Cu ce vii tu incat sa nu pierzi timpul celor ce te citesc?”
          Oricat de absurd ar suna, si oricat de pueril ar fi exemplul, cand eram doar eu si foile, intr-o deplina singuratate pozitiva, nu le-am putut scrie niciodata numele baietilor care, mai motivat sau nu, in mod placut sau nu, mi-au ramas in amintire. Scriam mereu ce vroiam eu sa imi amintesc peste timp, dar intr-o lumina ceva mai filmica sau mai dramatica, asa cum imi traduceam eu pe atunci termenii.
          Imi era teama ca cineva va descoperi numele acelora si va sti ce am simtit. Sau ca va ramane undeva consemnat un sentiment pentru cineva anume, si nu-l voi putea nega vreodata. Asa ca am abreviat tot, am cenzurat tot, am criptat gandurile, le-am compactat, le-am stilizat, le-am cosmetizat, incat nu stiu nici eu ce am vrut sa spun.
          M-am incorsetat, m-am limitat, m-am sigiliat.
Sunt curioasa daca cele patru cuie, la capac, mi le voi putea bate singura.