Unui prieten drag

       Undeva, in imaterial, sa-I spunem generic Rai, se jucau mai multe suflete. Se jucau e o banuiala a ochiului uman, din exterior, pentru ca de fapt erau Lumini care existau una prin cealalta, in niste forme ale Iubirii rupte din El. Nu pot sti, dar cert e ca aceste mai multe entitati luminau frumos in Rai, cand deodata s-a auzit un zgomot puternic.

       Una din lumini a lasat joaca si s-a apropiat de marginea norisorului sa vada ce se petrecuse: nu era nimic grav, daduse Adam, de mana cu Eva, cu fundul de Pamant si imediat apoi s-au apucat sa faca un compot de mere. O lumina, curioasa si imbiata de miros, s-a intins prea tare sa-i vada mai bine si a cazut spre Pamant.

        Inainte sa aterizeze, au avut timp sa treaca mii de ani, si ca sa nu se raneasca, in loc de parasuta, Dumnezeu i-a oferit drept amortizor, un corp uman. 

        Nu stia insa, ca la putin timp dupa caderea sa, o alta lumina din cer s-a aruncat dupa cea care cazuse, pentru a se asigura ca este bine, ca nu se descompune fara folos, ca raspandeste pe Pamant Lumina lor comuna, si in caz de nevoie sa-i fie alaturi.

       Nu stiu care din noi e Lumina care a alunecat, si care e cea care s-a aruncat dupa cea care cazuse, cert e ca asta s-a intamplat. 
       Am sentimentul ca nu ne cunoastem de aici din lume, ca nu suntem fata si baiat, ci doua entitati ce dupa o vreme s-au reintalnit, si parca au petrecut aproape o clipa una fara cealalta. Oricat timp ar trece, noi pliem timpul, il impaturim si cutele revederilor se succed. 


Noi nu masuram timpul in ore. 

Noi nu masuram timpul. Punct. 

Noi ne revedem si exersam Lumina cu care am venit, amintindu-ne de eternitatea petrecuta inainte.