Spre mine

17 Decembrie 2012, Bucureşti. În acea zi îmi propusesem să aştern la desfrâu nişte gânduri, să oficiez o slujbă de angajament la scris, dar abia zece zile mai târziu, acasă, în liniştea rămăşiţelor lumânărilor de Crăciun, purced. Parcă nu aş vrea încă să-i dau drumul acestui an şi mă agăţ disperată de ore, când am avut la dispoziţie atâtea zile de “toate la timpul lor”...

Scriu într-un caiet tare frumos, primit cadou, care are un păun cu flăcări în coadă, pe coperţi, cu magnet pentru ermetizare, aşa că aş vrea să-i mâzgălesc paginile doar dacă aud zornăitul punguţei cu talanţi, primită la naştere.

Ieri, am mai facut un pas spre mine.

Mergeam prin pădure cu gând de spovedanie, spre schitul de la Oituz unde Avva mă aştepta, şi la un moment dat, tovarăşa de drum cu care mă aflam m-a lăsat, de comun acord, în urmă. Sau în stânga, luând-o pe o scurtătură.

Mi-am continuat călătoria singură, pe drumul principal pe care îl cunoşteam, dar într-o clipă de mândrie - “voi ajunge înaintea ei la mănăstire”, am apucat şi eu o scurtătură, care m-a dus cu exactitate Nicăieri.

Nu ştiu cât de tare m-am abătut de la drum, cert e că nu mai ştiam unde mă aflam. Nu auzeam maşini, clopote sau voci umane care ar fi putut merge spre mănăstire, nu mai aveam baterie la telefon şi nici speranţa că voi ajunge înapoi pe drumul sigur.

Cădea zăpada aritmic de pe crengile copacilor dezmăţaţi de goi, într-o linişte sadică, în ceaţă, şi mă aşteptam oricând să zăresc rânjind un lup, un mistreţ sau un diavol.

Înaintam aşa flămândă şi obosită prin nămeţii ce-mi ajungeau mai sus de genunchi, pentru că urmele paşilor pe care iniţial apucasem se estompaseră demult, şi după o veşnicie, am ajuns la o căsuţă sărăcăcioasă, în inima munţilor.

Am rămas fără suflare, neştiind ce să fac: să bat la uşă şi să întreb “încotro?”, sau să-mi continui drumul la întâmplare? M-am temut să mă apropii- părea uşor părăsită, deşi atârna un ţol pe o coşmelie, dar nu ieşea fum pe horn. “O fi chilia unui pustnic, şi îl tulbur. Şi dacă nu o fi un pustnic?” - pornind pe urmele unor paşi mari, sperând că vor duce totuşi la drumul mare.

În tot acest timp mă rugam în gura mare cu rugăciunea inimii, izbucneam în câte o criză de plâns, cerând ajutor Cerului, îmbărbătându-mă cu “Facă-se voia Ta, Doamne” şi cu “Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.”

Mă vedeam putrezită printre ghiocei, la primăvară, sau jumatate mâncată de un animal, sau eroic supravieţuind, luată pe sus de Smurd şi dusă direct la Iaşi, la şcoala 9, sau ajungând peste câteva zile la Slănic, sau în munţii Nemira- undeva unde să râdă toată suflarea de isprava mea. Deci, mă luptam cu deznădejdea, cu disperarea, cu tendinţa de a face cale întoarsă, cu frica de a continua, cu amintirile care mi se derulau în minte şi din care înţelegeam încă o dată lămurit, unde şi faţă de cine am greşit, dorindu-mi din suflet să nu mor înainte de a mă spovedi.

Mă pregăteam agresiv de spovedanie, aşa cum nu mai făcusem înainte, şi încercam în acelaşi timp o minimalizare a situaţiei, o forţare a optimismului, un calm englezesc, ca imediat să cad în extrema dramatică din care numai rugăciunea mă ridica.

Îmi este greu acum să-mi disec trăirile, pentru că deasupra acestor gânduri şi emoţii stătea caldă o mână de bunic, o forţă care mă împingea din spate, un “continuă” ferm- aşa am ajuns, după râpe, suişuri, căderi şi alunecări, la un drum.

Plânsul de fericire şi rugăciunea mi s-au curmat după scurt timp pentru că tot pierdută eram, şi vroiam cu încăpăţânare să prind măcar puţin din Sfânta Liturghie. Am pornit iar la drum, în sus, buimăcită, dar hotărâtă, încercând să reperez ceva cunoscut: stâlpi de înaltă tensiune, ţevi turtite, sonde, reconstituindu-mi-le în minte cum arătau vara, şi apoi mi-am fixat privirea înainte.

O clipă am simţit că sângele îmi circulă în sens invers, pentru că o blănoşenie roşcată şi mică mă aştepta. Spun asta acum, pentru că atunci nu aveam de unde să ştiu că vulpea, care era de fapt un căţeluş, asta făcea. A schelălăit o dată şi aşa a început jocul nostru: căţelul mergea câţiva paşi, se oprea, mă aştepta, eu după el, mă opream, aşteptam, apoi el, şi tot aşa, observându-mă de la distanţă. Se asigura că îl urmez, dar că nu mă apropii prea tare, ci doar cât îi şade bine călătorului să stea de aproape de călăuza lui, pe un tărâm necunoscut. Ceaţa era la fel de densă, dar câteva raze împungeau cărăruia, ca după o vreme lumina să izvorască din pământ. Ajunsesem sus.

Pe scurtătura pe care m-a dus Scubi ( aşa am aflat că-l chema) am ajuns la mănăstire, după jumătate de oră- nu am mai apucat să-i mulţumesc blănuţului pentru ajutor, pentru că a dispărut imediat, smerit.

Transfigurată de fericire am intrat în biserică şi-am şezut cum se cuvine la “Tatăl nostru” care a început să se murmure, ca o încununare la “Cine l-a trimis după mine.” şi spre slava Dumnezeului Atotputernic.

Ea a ajuns prima, demult. Eu sunt şi acum fericită. Amin.