Cel mai greu imi e sa vorbesc
despre radacini. Despre cine sunt. Despre cine am fost. Despre ce a ramas din
mine. Pentru ca nu stiu niciodata adevarul. Complet. Stiu doar adevarul meu. Pentru ca totul e relativ, pentru ca toti avem dreptate si toti ne inselam.
Pentru ca numai Dumnezeu e Adevarul, si El e tainic si de necuprins.
Mi-e greu sa scriu despre ce m-a
durut, sau despre ce inca ma doare.
Despre ce nu va muri niciodata in mine. Chiar doare Sinceritatea. Mai ales cea
fata de tine insuti. Mai ales cand ti-ai fabricat, pentru a rezista, un zid
solid de mandrie. Doare cand am curaj sa-mi vorbesc, doare cand tac, si arde
locul din inima ocupat de acel cineva care sufera in urma vorbelor mele. Si fac
asta in mod masochist. Ma-ntreb: de ce continui? Si totusi, cum sa ma
opresc?
Tot despre ce ar conta sa scriu e
un mare secret. Viata e un mare secret. Lumea mea, fabricata de vaz, e un
mister chiar si pentru mine, si tot ce cred ca stiu sigur e ca toata viata
(scurta.relativ) am iubit, si-am luptat cu Frica.
Frica si Dragostea. Ele m-au
determinat sa ma arunc si sa nu ma mai intorc niciodata de unde m-am desprins. M-au
impins mereu din alte si alte locuri, si-am aterizat negresit alta, mai putina
sau mai plina (niciodata nu am stiut cu adevarat care mi-a fost masura).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu