Colţuri

Mă odihnesc între gât şi umărul tău stâng, iar nasul mi s-a agăţat în clavicula-ţi ruptă mai demult. Cea pe care la început ţi-o fereai şi nu mă lăsai să adorm pe ea, de frică să nu se dezlipească, dar care acum ţi-e mai puternică decât un femur.

Mă droghez cu mirosul pielii tale, te inspir adânc, repetat, iar în plămânii mei te condensezi. Te expir uşor, cu frică, sub formă de lacrimi.

O mână mă ţine lipită de tine să nu mă dezechilibrez, iar cealaltă îmi netezeşte părul şi apoi îmi conturează faţa, trecând la limită pe lângă ochiul meu stâng, închis.

Mi-e bine şi mă doare lângă tine. Mă dor toate întrebările la care nu avem răspuns, mă dor visele care nu ni s-au născut, mă dor amputările de speranţă şi trezirile din iluzia lui „noi”. 

Mă doare gândul absenţei şi gândul prezenţei tale şi mă doare că ne dor toate astea.

Că nu murim şi că nu trăim. Că nu ştim cu adevărat de ce, dar nu putem continua sperând să fim.

Degetele tale răsfirate îşi opresc tremurul urmându-şi traseul mângâierii şi îţi spun că de data asta nu mai plâng, îţi spun că de data asta ne vom desprinde zâmbind, pentru că am secat.

Ele nu ştiu că picăturile de apă sărată au hotărât să se arunce prin celălalt colţ de ochi, să alunece departe de amprentele tale sub care ţi se zbate inima.