Frica de apusuri

Cu fundul pe pervazul dormitorului de la etajul 8, cu picioarele bălăngănindu-le în afara blocului, cu capul sprijinit de tâmplăria verde, uşor scorojită, urmăream deseori cum cade soarele între munţi. Ascultam atentă zgomotul apusului, şi-mi afundam privirea în lumină, în depărtare, până nu mai vedeam, până nu mai ştiam unde eram, până nu mai conta nimic altceva decât mica mea libertate excentrică.

Mi-am făcut obiceiul ăsta, odios şi înspăimântător pentru mama, când eram în primii ani de şcoală şi l-am păstrat până la terminarea liceului. Apoi am uitat de el, şi ulterior ne-am mutat din apartamentul din Saturn. Strada. Deşi am senzaţia că, într-adevăr, am trăit mai demult pe o altă planetă.

Nu m-am întrebat niciodată până acum de ce făceam asta, mi s-a părut întotdeauna ceva obişnuit, chiar mă uitam mereu după vecini poate s-o ivi vreunul la geam, însă acum cred că încep să pricep, încep să mă înţeleg.

Atunci acţionam fără profunzimi, fără raţiune, doar dintr-o nevoie pe care nici nu ştiam că o aveam, dar azi sunt convinsă că totul mi-a fost cu sens.

Când stăteam pe geam, pe jumătate afară, de fiecare dată parcurgeam un drum.
De la Frică la Putere. Un drum cu destinaţia în mine.
Înţelegeam distanţa şi-mi era frică de ea, dar nu vroiam să o accept ca o piedică în libertatea mea. Stăteam câteva clipe fără aer, încăpăţânată ca o piatră, şi priveam în sus, în jos, în depărtare. Apoi se instala plăcerea de a-mi fi depăşit frica, voluptatea aerului, şi victoria asupra mea. Puterea.

Nu m-am gândit niciodată să mă arunc, dar atât de mult mă obişnuisem cu distanţa, încât îmi spuneam că dacă ameţesc puţin sau dacă alunec, pun un picior înainte şi mă împing înapoi, în casă.

Poate că trăiam fascinaţia vieţii. Eram în siguranţă şi în pericol, afară şi înăuntru, liberă şi blocată, cuminte şi rebelă în acelaşi timp. Îmi demonstram de fiecare dată cât de mult îmi doresc viaţa. 

Stăteam aşa pentru nu ştiu cât timp (chiar nu ştiu) şi mă bucuram. De culori, de lumină, de zborul păsărilor, de toate secretele pădurii din depărtare, pe care mi le imaginam. Trăiam o vreme într-o altă lume, în care zborul era cel mai banal mijloc de transport.

Obiceiul ăsta era de fapt cea mai la îndemână evadare a mea. 
Îmi plăcea să cred că de fiecare dată când mă întorceam înapoi, în casă, striveam moartea. O aveam la mâna mea.

Adrenalina mi-a avut, încă din copilărie, cote dubioase şi acum, când nu le ating decât foarte rar, nu mă mai mulţumesc să ies pe geam. Poate de asta încep, din când în când, să-mi complic viaţa. Nu ştiu.

Încerc să aflu de ce nu ştiu să trăiesc altfel decât pe sârmă, la înălţime.
De ce nu pot trăi decât cu sentimentul că în orice clipă pot ameţi, pot cădea, continuându-mi însă mersul cu privirea înainte.
Poate că partea bună în toate astea e că nu-mi mai e demult frică de înălţimi, de zbor.
Şi de apusuri.
Poate.