Despre oameni şi trenuri

Îmi plac mult gările. Şi trenurile. Când nu-mi iau rămas bun de la nimeni, când plec, când revin, când aştept pe cineva drag. Nu-mi plac la despărţiri, şi mereu mint cu un „pe curând”, zâmbind.

De câteva ori am stat în gări fără să plec nicăieri. Doar am stat. Mi-a plăcut să observ revederi, să văd cum pleacă oamenii, să-mi imaginez poveştile lor, încotro se îndreaptă şi ce au lăsat în urmă. Apoi îmi imaginam că urma să plec undeva, iar la capătul călătoriei mă aştepta cineva cu care urma să plec mai departe, până la capătul lumii.

Am cunoscut o grămadă de oameni interesanţi în tren; ce mi-a părut cu adevărat interesant a fost faptul că pe unii dintre ei îi ştiam de când am urcat. Dar lucrurile se schimbă pe peron şi mai ales în timpul călătoriei.

Deja, în tren, suntem într-o poveste. Într-un spaţiu în care stai şi te mişti, în trecere şi pe loc, în acelaşi timp. Unde numai dacă vrei cu încăpăţânare ignori totul din jur, dar nu poţi să faci asta până la capăt. Şi când citeşti, trenul te fură, e altceva, nu ştii când cobori.

Am senzaţia că în tren oamenii sunt altfel. Mi-am construit prietenii, sau nişte conexiuni puternice, de speriat, şi au rămas acolo. Poate că şi azi mai circulă poveştile alea construite cu acei oameni din tren, poveştile alea de le-am lăsat în compartimente şi-am coborât, poate că şi azi vorbele şi emoţiile încă mai circulă cu acelaşi tren, pe aceeaşi rută.

Poate că trenurile nu sunt niciodată goale, pentru că sunt pline de gândurile oamenilor pe care i-au purtat.

Trenurile duc mereu undeva, chiar şi când se retrag, trenurile sunt mereu flancate de peisaje, de imagini în mişcare, şi de fiecare dată poţi alege să le priveşti sau să te prefaci că le priveşti în timp ce te gândeşti la ce vrei tu, fără să te întrebe nimeni nimic.

Îmi plac şi trenurile de noapte, când îmi imaginez de unde sunt luminiţele din depărtare, şi ce-or fi luminând ele acolo, ce oameni, ce istorii...

Gările mici, gările mari, toate gările au oamenii lor, cu poveştile lor pe care trenurile le salută în trecere şi pleacă mai departe.

Poate că gările şi trenurile sunt ca oamenii şi ca întâlnirile lor din viaţă. Poate de asta îmi plac aşa de mult.

Mi-am amintit acum de cineva din tren cu care nu am schimbat nicio vorbă. Veneam de la...Timişoara, cunoscusem o trupă de dansatori, şi tot drumul am râs, şi-am conversat cu ei. Nu-mi amintesc nimic din ce-am vorbit atunci cu ei, dar îmi amintesc perfect privirea acelui om care mă fixa, dar care nu mi-a spus absolut nimic.

Nu ştiu ce era cu omul ăla, dar parcă îi vedeam biografia pe chip. Dureri, dezamăgiri, bucurii, împliniri, regrete, dorinţe, speranţe, aşteptări, gânduri grămadă, învălmăşite. Uneori îmi zâmbea, alteori râdea clar la ce spuneam, alteori se gândea, alteori parcă se hotăra să-mi spună ceva, dar se oprea în ultimul moment.

N-a avut curaj, şi nici eu nu am avut.

L-am privit tot drumul pe furiş, ştiam şi când urma să se uite pe geam, mă prefăceam indiferentă, alteori îi spuneam dintr-o colţ de ochi să-mi vorbească, iar din când în când privirile ni se înţepeneau unul spre altul. Atunci sunetele dispăreau şi încercam să-mi încordez auzul să-i aud gândurile, să aud ce voia să-mi spună.

Eu cred că mi-a spus că îl chema Mihai, pentru blândeţea de o avea în privire. (şi sper că a înţeles cum mă cheamă, i-am spus clar: D-i-a-n-a).

Au trecut vreo şase ani de-atunci, iar Mihai ar trebui să aibă acum vreo 36-38 de ani.

Când am coborât, Mihai a rămas cu un surâs încleştat şi s-a mutat la fereastră, pe locul meu, să vadă cum îmi târâiam bagajul pe peron. M-am întors sigură că-i întâlnesc privirea, i-am zâmbit şi-am stat. Cred că i-a părut rău că nu mi-a zis nimic, şi-atunci şi-a pus o mână pe geam şi privirea înainte de parcă ar fi zis: „mână, birjar...”.

Trenul a pornit la comanda lui şi s-a dus. Povestea asta netrăită a luat-o cu el.