joi, 28 mai 2015

Nu „umba”, nu „upe”, nu pune mâna

De mică am ştiut că unele lucruri ar fi mai bine să nu le fac.

Le ştiam consecinţele, şi totuşi voluptatea interzisului m-a fascinat încă de atunci. Şi purcedeam la treburile alea greşite, ştiind teoria foarte bine, cu zâmbetul larg pe chip, reproducând ulterior poezia pe care o auzisem de suficiente ori, cât să nu o mai uit niciodată.

Aşa fac şi-acum, în chestiuni ceva mai serioase, împotriva voinţei mele raţionale logice, dar tot nu mă înţeleg. Mă bucură porcărioarele inutile, fie că e vorba de oameni sau de acţiuni ilogice (nu o să dau acum exemple de astfel de acţiuni, pot să fac o listă separată). Apoi, încerc să repar, dacă mai e ceva de reparat, sau mă supăr aiurea, deşi sunt perfect conştientă că eu am generat mizeria.

De exemplu. Îmi amintesc clar, şi mi-a confirmat şi mamaia, că aveam un fix şi o plăcere deosebită să rup hârtia de pe pereţi, din bucătăria de vară. Hârtia asta era prinsă în pioneze, şi proteja peretele dinspre ieşirea din casă şi pe cel dinspre sobă, să nu fie stropit de la gătit. La cel din urmă nu ajungeam nici de pe scaun, pentru că eram foarte mică, (aveam vreo trei ani, cred), dar la cel de la ieşire aveam acces maxim.

O urmăream pe mamaia şi-i surprindeam un moment de neatenţie, sau un moment în care nu avea cum să lase toată treaba să vină să mă oprească (strecura laptele, spăla vasele), băgam două degete în spaţiul dintre perete şi foaia prinsă în pioneze în patru locuri, priveam o clipă întregul intact şi....”hâââşşşt” rupeam hârtia.

Încet, zâmbind, încheind uitându-mă la mamaia, care asista neputincioasă la prostia de tocmai o făcusem:

<Nu „umba”, nu „upe”, nu pune mâna!>

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu