Albă ca Zăpada. Interpretare

Duminică. Depresie. Durere. Dorm.

Când mă trezesc mă gândesc aiurea la Frumoasa din Pădurea adormită. Poate că a adormit nu pentru că a fost vrăjită/blestemată, ci pentru că era adânc deprimată (din cauze incerte sau congenitale), şi somnul îndelung se ştie că e un simptom destul de comun în cazurile astea...

Următorul gând mi-a plecat spre Albă ca Zăpada.

Ea sigur n-a adormit de la mărul otrăvit, ci pentru că a suferit din pricina neacceptării trăite în familie, a traumelor din copilărie (mama i-a murit când era mică, tatăl s-a recăsătorit cu o femeie preocupată de modă şi de chirurgia plastică, obsedată de aspectul ei fizic). Mai pe scurt, Albă ca Zăpada a avut o copilărie nefericită, a picat într-o depresie severă neavând duhovnic şi nici căutări duhovniceşti, a fugit de-acasă (ajutată de amicul ei Păduraru), a luat tot felul de droguri şi a avut tripuri cu pitici, şapte la număr.

A căzut în somnuri lungi, adânci, iar Prinţu’, un tip introvertit, timid, inteligent, a văzut-o dormind şi s-a îndrăgostit de ea. (poate că erau şapte prieteni din cartier, nu neapărat pitici, poate erau actori şi aveau seară de poker, iar Prinţu’ era fratele unuia dintre ei. Poate că era regizor. Sau scriitor. Sau Kurt Cobain în glorie. Mă rog...)

Ideea e că fata asta n-a făcut nimic să-l cucerească, dormea şi-atât. El a privit-o dormind şi a intuit că e inteligentă şi frumoasă (nah, probabil că era şi că nu sforăia, nu vorbea în somn, nu era somnambulă şi nu suferea de bruxism), ea s-a întors pe-o parte şi-a căzut de pe canapea, s-a trezit, lumina îi bătea filmic pe-un obraz boţit, şi gata.

S-au căsătorit şi nu au avut niciodată probleme de cuplu, dar nici copii, pentru că dacă nu s-a precizat, înseamnă că nu s-a întâmplat. Şi-au luat un câine.

Aşa. Asta-i de fapt povestea. Mă duc să dorm.