Vasile

Denie, într-un an al copilăriei mele. Eram în faţa bisericii, la ţară, flancată de văr-miu Ovidiu şi de Vasile, un prieten rrom, care ne spunea bancuri cu orele, la bară. Pentru savoarea limbajului, şi deloc în sens ostil, voi folosi cuvântul „ţigan”, aşa cum spunea şi Vasile despre el că este. Deci, Vasile era prietenul meu ţigan consătean.

„Bara” era o bârnă bătută orizontal în doi pari de un metru, înspre uliţă, şi avea rolul de a opri vacile să mănânce iarba de pe „zoană” (bucata de pământ din faţa casei bunicilor). Nu ştiu de ce trebuiau oprite, pentru că iarba nu era specială, nu era crescută cu muzică şi cu greblări duioase, nu mânca la comandă îngrăşăminte naturale (doar calul avea permisiunea de a face treaba mare şi multă pe ea), ci era o iarbă ca toate ierburile. Oricum vacile ar fi mâncat puţin şi apoi şi-ar fi continuat drumul spre casă (erau toate dresate, ştiau unde le este grajdul), dar în situaţia în care erau puse seară de seară întorcându-se de la păşune, se mulţumeau doar să se scarpine ostentativ de bară şi să plece în treaba lor.

Revenind, Vasile era cel mai mare dintre copiii Ilenii şi ai lui Vasile ăl bătrân (pe-atunci aveau patru copii în total), era cu doi ani mai mare decât mine, dar muncea cot la cot cu părinţii lui. Prin sat, cu ziua.

Erau săraci, şi cât puteau fi de cinstiţi, ca toţi românii de altfel. Aveau o casă din chirpici, un salcâm bătrân în curte, câteva găini şi o vacă bolnavă care hrănea întreaga familie. Păduchi avea doar Ileana, şi din când în când eu, pentru că mă băgam frecvent în „poiata” găinilor şi în cuşca lui Turcu (câinele negru pe care îl călăream ca un jokeu talentat), dar după o vreme ştiu sigur că toţi copiii aveau şi ţineau secretul pentru ei.

Jucam fotbal cu Vasile, cu Ileana, cu verişorii mei şi cu alţi copii din sat, pe uliţă, seara. Atunci se adunau, frate, chipurile pentru că în timpul zilei munceau. Nu zic, şi noi aveam treabă, dar chiar atâta nu (doar la sesiunea de praşă, de cules, şi de fân înţelegeam cum stau lucrurile).

Eh, şi seara ne jucam. Fotbal, „geami-geami”, „ţară, ţară vrem ostaşi”, „raţele şi vânătorii”, „ascunselea”, „prinselea”, iar când se înnopta, ne adunam la bară la glume şi poveşti. Multe dintre ele, dintre băsmelile pe care le ziceau ăia mai mari, nu le înţelegeam, şi mă enervau că râdeau ca proştii, iar pe furiş alţii se şi pupau, da’ eu îi vedeam, chiar dacă era întuneric.

Şi nu ştiam ce înseamnă boala, sărăcia, neputinţele, deşi toate erau împrăştiate pe la fiecare casă cu copii mulţi. Ne jucam şi eram egali în joacă, ne bucuram, cu toate că unii dintre noi ştiau dureros de clar ce-şi doresc şi alegeau să uite.

Şi am râs ca sfecla atunci în seara aia în faţa bisericii, când am stat cu Ovidiu şi cu Vasile la o Denie, că aici vroiam să ajung cu povestea, ca peste ani să-mi dau seama ce simple şi grave erau lucrurile.

- Te rogi, Diana?
- Da.
- De ce?
- Să nu mă mai tundă şi să-mi ia pantofi de lac roşii la toamnă. Tu?
- Eu nu mă rog. Tu pentru ce te rogi, Vasile?
- Eu mă rog să nu-mi moară vaca.