sâmbătă, 9 mai 2015

Dacă aş fi ştiut


Niciodată florile n-au durut mai tare ca atunci când mi le-ai adus la ceva vreme după ce ne-am despărţit.

Din după amiaza aia în care te-ai întors de la muncă zâmbind, cu durerea sufocată bine în suflet, cu o mână ascunsă la spate, iar cu cealaltă ţinând o sacoşă în care aveai cumpărată o pâine şi două gogoşi cu ciocolată, eu am mai plecat puţin spre nicăieri.

Mi le-ai adus din senin, de parcă ai fi ştiut că în ziua aia am cumpărat o găletuşă de tablă, cu toartă, cu tot ce-i trebuie, vopsită în alb, şi aş fi vrut să văd cum îi şade împodobită.

Ţineai la spate buchetul bogat de lăcrămioare, iar ele îşi ţineau respiraţia şi parfumul, să nu le ghicesc. Ca nişte copii ce jucau de-a v-aţi ascunselea, pe front.

M-ai detonat şi inima-mi s-a făcut ţăndări, câte o bucată pentru fiecare clopoţel alb din buchet. Le-am aşezat încet în găletuşă şi am încercat să-mi amintesc cum făceam cu gura când aveam un zâmbet de fericire de exprimat. Nu ştiu dacă mi-a ieşit. Mulţumirile însă, au fost sincere, pentru că în acelaşi timp, mă lăsam furată de curăţenia gestului tău. De cuminţenia şi de frumuseţea inimii tale. Apoi, cădeam în celelaltele şi multele amintiri frumoase, cu flori primite de la tine, pendulând între agonie şi bucurie.

Mai pe scurt.

Ştii, Bubu, florile alea aşa de neaşteptate le-am primit ca pe o coroană depusă pe mormântul căsniciei noastre nefăcute.

Florile alea m-au rănit pentru că dragostea, în cazul meu, e o boală.

Florile alea de le-am depus într-un şanţ din creierul meu mi-au amintit, încă o dată, că nu mai sunt nici eu.

Şi dacă aş fi ştiut de ele, nu aş mai fi cumpărat găletuşa de tablă, vopsită în alb, cu toartă şi cu tot ce-i trebuie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu