Sala de aşteptare

Niciodată să nu aştepţi nimic. Vacanţe, oameni, evenimente, vremuri mai bune. Nu merită costul pe care îl plăteşti pentru ele, oricare dintre ele, aşteptând.

Când aştepţi, ratezi. Rabzi prezentul, nu-l trăieşti, în speranţa viitorului. Pierzi.

Timpul în care aştepţi este un timp pierdut, şi este inestimabil de preţios prin ireversibilitate. Când aştepţi ceva, oricât de pozitiv ar fi „ceva”-ul ăla, îţi întorci faţa de la ce ai putea vedea acum frumos, întorci spatele unei posibile bucurii la îndemână, de azi, de acum, din fiecare zi.

Când aştepţi, îţi amâni fericirea pe „mâine”, pe „cândva”, pe „atunci când”, pe „peste ceva vreme”, şi nu trăieşti decât o firmitură de bine, şi aia în imaginaţie. Nimic practic, concret. Trăieşti între realităţi, iar speranţele ţi se deghizează în minciuni, încât te crezi îndreptăţit să le crezi, să le creezi, să le speri materializarea.

Obosit de atâta aşteptare, când vine momentul să primeşti şi să trăieşti ceea ce te-a ţinut în viaţă în ultima vreme, te bucuri puţin; fie pentru că în minte proiecţia a fost peste putinţele realităţii, fie pentru că au mai intervenit nişte lucruri pe care ai hotărât să le aştepţi în viitor, mai faine decât cele din prezentul viitor în care în sfârşit ai ajuns să fii. Şi tot aşa...cât îţi durează viaţa, că de trăit n-o trăieşti.

Refuz să mai aud de planuri sau de proiecţii fericite condiţionate de orice.

Am pierdut atâta timp aşteptând oameni, cuvinte, promisiuni, iubiri, m-am irosit aiurea crezând că, atunci când vor veni, eu voi fi bine. Am visat prosteşte şi am ratat tot ce nu a semănat cu aşteptările mele.

Am avut aşteptări de la care am avut aşteptări mari.

Acum cred că în tot timpul ăsta eu m-am aşteptat pe mine. În tot acest timp mi-am dorit să fiu împăcată cu mine, să mă accept, să mă găsesc, să fiu prezentă şi în comfort cu mine. Mi-am dorit, fără să ştiu, să nu mai vreau nimic de la nimeni, din exterior, ci să mă bucur de interior şi de mine locuită de Dumnezeu. Pentru că fără El am reuşit doar să fug şi să mă pierd.

Fără El nu am fost, sau am fost în sala de aşteptare a spitalului de nebuni al lumii. Am fost acolo, în sala asta, şi ştiu cum e să faci din mână străinilor, la geam.

Să-ţi fie străină şi mâna şi fruntea, să nu-ţi mai aparţii, dar să aştepţi. Izbăvirea, vizita, schimbarea. Pe tine.

Într-o zi am obosit. M-a pus la pământ aşteptarea asta şi am stat să mă ascult. (Când aştepţi, nu poţi asculta, nu auzi ce-ţi spune inima, sau îngerul, pentru că eşti prea ocupat cu aşteptatul. Îţi ţii răsuflarea ca nu cumva să-ţi ratezi momentul eliberării din aşteptare.) Şi când am stat, am auzit că dacă mai aştept ceva, mă dizolv. Dispar. M-am oprit din tot şi m-am primit.

Fuga a făcut parte din drum, aşteptarea la fel, şi nu au fost pierderi până la capăt şi până la urmă, pentru că au încetat. Acum ştiu că tot ce va veni va veni oricum, fie că aştept sau nu. Şi mă bucur.



Că sunt, că azi, că acum, că tot sau că nimic.