Ne sprijinea un geam de sticlă, spatele, şi o scară de beton, fundurile.
Student la Filosofie: suflet mare, creier terci, eram pe aceeaşi lungime de undă. În timp ce vorbeşte, dar şi când tace, cu sau fără ochelari, îmi spun că seamănă foarte mult cu unul din puştii din „Dead Poets Society”, sau foarte puţin cu actorul din „The theory of everything”, sau cu un actor necunoscut, care încă nu a fost distribuit într-o producţie mare, dar care va fi foarte apreciat.
Vorbim chestii serioase, de alea de se povestesc doar străinilor, pentru că nu credem cu adevărat că ne vom mai revedea vreodată, şi vom putea trăi ştiind că amintirile noastre sunt în siguranţă.
I-am zis că s-ar putea să scriu ceva despre el, cu modificări, cum fac de obicei, şi mi-a răspuns serios că mama lui deţine o editură în Polonia. Am zâmbit apoi amândoi de absurditatea gândului de l-am avut în acelaşi timp. La cei 23 de ani ai lui, Fritz e înalt, şi chiar isteţ.
Fragment din discuţia cu el:
- Ce crezi tu despre taică-miu?
- Despre el, nu ştiu, poate că e un tip rece. Sau poate tu l-ai perceput ca fiind rece. Îmi pare că eşti foarte apropiat de maică-ta, dar că ai mare nevoie de dragostea lui.
- Da? (victorios) Ei bine, eu nu l-am cunoscut niciodată pe taică-miu. N-a murit, sau nu ştiu între timp ce s-a întâmplat, dar atunci, înainte să mă nasc, a plecat.
- Păi înseamnă că am simţit bine. Indiferent de motiv, prezent sau absent, tu în tot acest timp ai avut nevoie de el. Ai vrut să-l cunoşti în primul rând; eşti încă flămând de dragostea lui şi furios pe el, în acelaşi timp.
- Nu. Nu cred. Nu mai contează. Tata e doar un concept pentru mine. Mama m-a crescut singură, şi a avut grijă să nu simt lipsa prezenţei masculine prin fiecare din prietenii ei. Aveau program să ieşim în parc, să se joace cu mine, să mă ajute la lecţii, mai târziu. Veneau la ziua mea. Oameni faini, prieteni buni, mereu în mişcare, mai ales că îşi întemeiau familii între timp şi nu mai reuşeau să-şi menţină constant promisiunea faţă de maică-mea. Dar nu dispăreau de tot...
- Cum a făcut taică-tu.
- Da. Nu. Unii erau simpatici, alţii antipatici, iar pe alţii nu mi-i amintesc. Dar au fost. Atâta doar că nu le ziceam „tată”. Mi-amintesc bine, însă, de Jacek. A murit acum zece ani, era tânăr, avea 46 de ani. Atac de cord. Cred că el a fost un om care m-a marcat. Poate că da, poate că mi-aş fi dorit ca tata să fi fost ca el. Un om extrem de generos, de cald...
- A fost cu mama ta?
- Nu. Zicea că lui îi e frică să se îndrăgostească, şi pe termen lung, să iubească. Nu era sigur că poate rămâne constant în decizii odată ce le lua, dar în buzunarul interior de la haina din cuier i-au găsit o cutie cu un inel de logodnă. Nu se ştie pentru cine era. (tace puţin, parcă îşi spune în gând „poate era pentru mama”). Înainte cu o săptămână de a-i sta inima, murise un scriitor polonez foarte apreciat. La înmormântarea ăluia fuseseră peste 200 de persoane, oficialităţi, presă...la înmormântarea lui Jacek nu am vrut să merg, dar mi-a povestit mama că erau peste 600 de oameni. Ea a mers însoţită de o colegă, şi aia, şocată să vadă atât de mulţi oameni conducându-l la groapă pe Jacek, a întrebat-o „Dar cine a fost omul ăsta?”.
I-am zis că s-ar putea să scriu ceva despre el, cu modificări, cum fac de obicei, şi mi-a răspuns serios că mama lui deţine o editură în Polonia. Am zâmbit apoi amândoi de absurditatea gândului de l-am avut în acelaşi timp. La cei 23 de ani ai lui, Fritz e înalt, şi chiar isteţ.
Fragment din discuţia cu el:
- Ce crezi tu despre taică-miu?
- Despre el, nu ştiu, poate că e un tip rece. Sau poate tu l-ai perceput ca fiind rece. Îmi pare că eşti foarte apropiat de maică-ta, dar că ai mare nevoie de dragostea lui.
- Da? (victorios) Ei bine, eu nu l-am cunoscut niciodată pe taică-miu. N-a murit, sau nu ştiu între timp ce s-a întâmplat, dar atunci, înainte să mă nasc, a plecat.
- Păi înseamnă că am simţit bine. Indiferent de motiv, prezent sau absent, tu în tot acest timp ai avut nevoie de el. Ai vrut să-l cunoşti în primul rând; eşti încă flămând de dragostea lui şi furios pe el, în acelaşi timp.
- Nu. Nu cred. Nu mai contează. Tata e doar un concept pentru mine. Mama m-a crescut singură, şi a avut grijă să nu simt lipsa prezenţei masculine prin fiecare din prietenii ei. Aveau program să ieşim în parc, să se joace cu mine, să mă ajute la lecţii, mai târziu. Veneau la ziua mea. Oameni faini, prieteni buni, mereu în mişcare, mai ales că îşi întemeiau familii între timp şi nu mai reuşeau să-şi menţină constant promisiunea faţă de maică-mea. Dar nu dispăreau de tot...
- Cum a făcut taică-tu.
- Da. Nu. Unii erau simpatici, alţii antipatici, iar pe alţii nu mi-i amintesc. Dar au fost. Atâta doar că nu le ziceam „tată”. Mi-amintesc bine, însă, de Jacek. A murit acum zece ani, era tânăr, avea 46 de ani. Atac de cord. Cred că el a fost un om care m-a marcat. Poate că da, poate că mi-aş fi dorit ca tata să fi fost ca el. Un om extrem de generos, de cald...
- A fost cu mama ta?
- Nu. Zicea că lui îi e frică să se îndrăgostească, şi pe termen lung, să iubească. Nu era sigur că poate rămâne constant în decizii odată ce le lua, dar în buzunarul interior de la haina din cuier i-au găsit o cutie cu un inel de logodnă. Nu se ştie pentru cine era. (tace puţin, parcă îşi spune în gând „poate era pentru mama”). Înainte cu o săptămână de a-i sta inima, murise un scriitor polonez foarte apreciat. La înmormântarea ăluia fuseseră peste 200 de persoane, oficialităţi, presă...la înmormântarea lui Jacek nu am vrut să merg, dar mi-a povestit mama că erau peste 600 de oameni. Ea a mers însoţită de o colegă, şi aia, şocată să vadă atât de mulţi oameni conducându-l la groapă pe Jacek, a întrebat-o „Dar cine a fost omul ăsta?”.
Iar mama i-a răspuns simplu: „Un Nimeni. Un nimeni care a dăruit şi care a iubit, dar care habar n-a avut.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu