De când mă mint parşiv că te-am uitat,
Şi ce-am mai slab şi sugrumat încă se teme
Că veşnic voi rămâne prost şi neschimbat.
Tu ai acelaşi zâmbet larg şi blestemat,
Iar ochii ţi-au rămas mercur sălbatic,
De parc-acum un termometru vechi
Pe chipul tău frumos tocmai s-a spart.
Şuviţele îţi stau la fel, perfect rebele,
Iar totul parcă-ţi şade-n ciuda mea
Şi-ntreaga mea fiinţă în surdină geme,
De dorul tău. Beau şi citesc poeme,
Dar gura mea refuz-a te chema.
Topite gândurile toate îmi putrezesc
În colţul minţii părăsite şi strigă după gura ta,
Ce-a înghiţit insulta infinită a
Adevărului plesnit, nesăbuit,
Aiurea aruncat în vânt sau la şosea.
Şi-aud şi-acum aievea vocea ta,
Iar când adorm îţi caut mâna ce cu lene
Pe braţu-mi stâng, nehotărâtă, se plimba.
N-am loc în viaţa mea de tine
Şi nimeni n-are loc în viaţa mea,
Pentru că eşti de-a-ntregul şi de-a valma-n mine.
Las noaptea geamurile larg deschise
Sperând că în curând vei dispărea,
Iar inima mi-o-nchid şi trag oblonul
Să nu se odihnească nimeni peste ea.
Vorbesc puţin sau chiar deloc
Şi fiecare gest mi-e chinuit,
De nu mai ştie nimeni, niciodată,
De mai sunt viu sau dacă am murit.
Calc greu pe amintiri mai vii decât prezentul
Şi creşte-n mine dorul să ucid
Tot ce mă ţine suspendat
În tine şi-n tot trecutul nostru adormit.
Mă-ntreb întruna ca dementul
De ce-am greşit.
Sau cum de m-am predat.
Tu ştii că mă reneg că te-am rănit,
Şi ştiu că, din păcate, m-ai iertat,
Să poţi uita ce-odată a contat.
De-atunci eu numai om nu mă numesc.
Am plâns în mine când mi-ai spus că pleci,
Dar am tăcut, căci eu pe mine, la ocna grea a neiubirii,
Pe viaţă m-am sortit şi condamnat,
Să te iubesc. Continui să greşesc;
Rămân al tău pe veci,
Cel prost şi vinovat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu