Tu fără tine

Era o iarnă grea şi murise bunicul meu din partea mamei. „Bunelu’” pentru mine, „nea Gică” pentru sat.
Nu am mers la înmormântare pentru că în seara acelei zile aveam un spectacol demult programat. „Îndrăgostiţii”, comedie. 

Lumea râdea în sală, aplauda, iar eu abia mă târâiam prin culise, cu gândul la el, la mama, la cei iubiţi ai mei dintre care lipseam. Însă, de cum păşeam pe scenă, înviam. Explodam. Eram un foc molipsitor pe care îl aţâţam cu ai mei colegi, mă bucuram din toată inima să fiu acolo, şi jucam pe viaţă şi pe moarte. Ardeam. 

Mi-am zis că în acea seară voi fi şi mai minunată pentru el, ca şi cum ar fi fost în sală. Nu apucase să mă vadă în vreo piesă, dar era tare mândru de mine. Aşa se mai lăuda în sat, că nepoata lui e actriţă, de parcă eu eram bolnavă şi totuşi trăiam (poate că eram). Mi-aş fi dorit să fi ştiut din timp când pleacă, să mai stau de vorbă cu el, pentru că de Sărbatori în acel an am fost cam pe fugă, şi eram, în general, ocupată cu facultatea, cu spectacolele...
Dar nah, cine ar fi bănuit că un om ca un munte va muri ca o pietricică în praştie?
Atac de cord. Pe-atunci Teatrul era Dumnezeul meu, iar bunicul meu s-a dus la cea mai importantă Audiţie.

Eu, o gâscă născută talent, murită speranţă. La cuvântul „prostie”, în dicţionar, propun să punem o poză cu mine.

Nu ceea ce simţeam eu era Durere, nu drama, nu poezia şi prostia din capul meu erau reale, ci eu să fi fost acolo. Să fi fost alături, pe bune, lângă ai mei, aia ar fi contat, nu „vitejia” mea artistico-fantastică. Pentru că oamenii trăiesc şi mor, dar ţin de cald între timp. Îţi sunt sau îţi devin părinţi, copii, bunici, fraţi, prieteni apropiaţi. Oamenii ăştia durează mai mult decât aplauzele cu tot cu spectacol. Decât vor scrie ziarele după moartea ta, oricât de faimos poţi deveni. Că mai mult decât om nu ai cum să fii pe pământ (Hristos a fost şi-a plecat demult).

Moartea e pe bune, se trece dincolo cumva, fie că vrei să crezi sau nu, şi ce contează e că omul nu mai e om în urma ei. Dispare. Şi moartea doare, fie ca e a ta, fie că e a altora. Şi moartea mai poate fi şi încă din timpul vieţii pe tot parcursul ei, fără să se numească metaforă.

Dar Teatrul rămâne....e teatru şi fără tine. Şi continuă sa fie şi dacă lipseşti să-ţi îngropi morţii, insa Tu fără tine nu mai eşti.

Da, angajamentele se respectă, dar atitudinea faţă de ele spune ceva despre tine. Fie, despre mine, că nu ştiu despre alţii.

Eu atunci nu am mers la înmormântarea lui Bunelu’, pentru că am ales să nu merg. Nu am vrut să suport consecinţele, m-am iubit mai mult pe mine în teatru, decât familia din care am plecat. Atunci nu am vrut să ştiu că Teatrul în sine nu va fi mereu lângă mine şi că nici n-am nevoie de el când voi muri, ci de oameni. De familie şi de prieteni (şi în cazul meu nu prea se găsesc în teatru).

Atunci am contat eu şi-atât. Mi-am pus apoi durerea pierderii ca pe o medalie într-o luptă inexistentă şi cu o falsă jertfelnicie pe altarul artei, am privit lumina reflectoarelor ca pe lumina taborică şi-am suferit. A proastă.

Dar ia zi, Diana, cum îţi sună ţie scurmetrajul ăsta:

O femeie conduce prin nămeţi şi viscol, singură, purtându-l pe taică-su’ mort pe bancheta din spate. E nevoită să-l ducă acasă, pentru că altfel ar fi trebuit să-l ţină la morgă vreo două zile şi apoi să plătească şi „externarea” lui. A făcut tot ce-a putut împreună cu cei de pe salvare să-l ţină în viaţă, dar el a plecat zâmbind, uitându-se la o fotografie de-a nepoatei lui. Femeia riscă tot, dar îl duce acasă la el, de unde acesta va pleca pe deal, lângă soţia lui.
Pe drum, femeia nu plânge, pentru că nu vrea să pară dubioasă, pentru că nu vrea să fie oprită de poliţie, şi pentru că vrea să rămână atentă la drumul greu, aproape blocat. Mai e şi furioasă pentru că nu a apucat să-i spună tot ce a durut-o, nu a apucat să-l ia de guler şi să dea cu el de pământ, metaforic vorbind, pentru că cei doi, toată viaţa lui, au avut meciuri mari, pe măsura dragostei ce i-a legat. Ar vrea să urle, dar conduce în tăcere, poate şi pentru că îi e puţin frică să nu-l supere pe mort.
Deci avem pe femeie durere, frică, furie, frig, singurătate, risc, periculozitate, iarnă grea, toate înnăbuşite. E limpede şi calmă până în seara în care se întoarce acasă la ea, după înmormântarea tatălui ei. Fata ei e departe şi ocupată.
Atunci femeia se ghemuieşte într-un colţ de canapea şi plânge până adoarme. A doua zi merge la muncă.

Deci, foarte pe scurt:

Nu te minţi pe tine că nu te poţi da afară din casă când te prinzi.
Dacă teatrul sau arta sau ce faci tu nu te zideşte, e degeaba. Trăieşti rece şi răceşti. (că mort oricum vei fi rece).
Dacă în viaţă nu îţi dai voie să iubeşti, dă-ţi două palme, să nu-ţi dau eu. Nu pot spune ceva inteligent, când omul se încăpăţânează să fie chior şi prost, în acelaşi timp.

Hai că m-am enervat. Ai grijă la ce trăieşti.