Încadrată de geam, într-un semi-contre-jour, părea un tablou. O pictură 3D. Părea vie, pentru că era vie, dar stătea de parcă doar părea.
Valurile loveau degeaba în gândurile ei, pentru că nu le topeau, iar ea ţinea liniştită, în palme, o ceaşcă de cafea şi privea pe geam.
Afară iarnă, înlăuntrul ei, apus.
O bănuiam că s-a aşezat intenţionat aşa acolo, singură şi frumoasă, că intenţionat priveşte pe geam, că dinadins pare să aibă vreo patruzeci de ani şi nişte dureri ascunse. Era discretă ostentativ, de să nu o mai uiţi.
Eu nu mai dormisem de vreo mie şi ceva de ani, nu puteam adormi de atâta oboseală şi mi-era frică să mă ridic de pe canapea, să nu cumva să cad şi să stric tabloul. Aşadar, am rămas toată călătoria să o privesc.
Mă întrebam atunci ce-o fi trăit de mă simţeam atât de aproape de ea, dar acum nu mai contează nici la ce se gândea, şi nici dacă era minunată în mod intenţionat.
Contează că în clipa în care a aşezat ceaşca goală, ca o inimă bolnavă, pe măsuţă, aceasta s-a transformat într-o scoică, feribotul într-o plută, iar eu într-o femeie cu o ceaşcă de cafea în palme, ca o scoică în care a crescut, în loc de-o perlă, o inimă bolnavă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu