Ferea

Mirele mă invită foarte drăguţ pe ringul de dans, cu o privire de „hai, poate ai baftă de data asta”, la aruncatul buchetului de către mireasa lui. Îi zâmbesc. Mă ridic şi mă târâi vioaie, să nu le fac supărare.

La nunta vară-mii o gagică mi-a sărit în faţă, ca un copil în faţa maşinii, şi mi-a suflat buchetul care ajungea la mine. Prima privire de satisfacţie mi-a aruncat-o mie, şi abia apoi iubitului ei, care a transpirat instant.

Cu o nuntă mai devreme, la acelaşi moment am trăit tot o situaţie incertă, dar am convenit că aşa a fost să fie, propunându-mi să mă antrenez şi să sar în şpagat ca Badea, la nivelul dinţilor, cu următoarea ocazie.

Deci m-am dus descumpănită, pentru că nu mă antrenasem, şi după ce am băgat în faţă o tipă mai scundă decât mine cu un cap, să nu fie o competiţie neloială, am purces să mă aliniez.

Mireasa nu a numărat, nu a anunţat, doar a aruncat. Buchetul a zburat, şi am apreciat greşit distanţa încât am avut senzaţia că m-ar fi lovit ca-n filmele cu proşti, direct în sfeclă, în timp ce treceam să mă aşez. 

Aşadar, m-am ferit elegant şi buchetul a aterizat la colega de liceu a miresei, nu înainte de a fi schimbat cu ea o privire în care ne-am spus: „ia-l tu”, „ba tu”, „pe mă-ta, ai 30 de ani şi gagiu”, „bine, bitch, merci”, „să-ţi priască, da' îmi eşti datoare”.

Acum dilema mea e că nu ştiu dacă am sechele, dacă am instincte bune (de apărare), sau pur şi simplu sunt o dudă speriată (de obiecte zburătoare).