Mămuţa

Priveam printre scândurile gardului şi „mă trăgea curentu’” când la un ochi, când la celălalt, de câte ori o urmăream pe furiş, fumând, pe Mămuţa. 

Nu fuma decât când era singură, deşi toată familia ştia, iar ea chiar nu se ascundea, doar că pur şi simplu nu îi trebuia o ţigară decât atunci când îşi găsea un moment de singurătate. Rula şi pleca departe sau aproape, unde voia ea. În gând. 

Eram fascinată de ea fumând, mai ales că aveam senzaţia că doar eu îi ştiam secretul. 

Ţinea ţigara bărbăteşte, sau cel puţin aşa credeam eu că poate ţine un bărbat ţigara, şi când trăgea în piept aerul buruienos, devenea o cucoană de la oraş care fumează ţigarete lungi şi care este curtată de mulţi cavaleri. 

Înţepeneam după gard şi îi înregistram privirea aruncată departe, gesturile delicate în ciuda corpolenţei. Pe un scăunel, în spatele casei, fuma o principesă dezmoştenită, pentru că a ales să se mărite cu un haiduc. Sau fuma o cântăreaţă faimoasă, fugită din ţara ei, din raţiuni politice. Sau fuma Mămuţa, o femeie extraordinară, simplă şi puternică. 

Mult mai târziu m-am apucat de fumat, şi la fiecare ţigară, chiar şi când nu conştientizez, mă gândesc la mămuţa, la cavalerii ei care nu au curtat-o niciodată, la regatul şi la cariera pe care le-a lăsat pentru o viaţă curată, la ţară, devenindu-mi bunică.