Am fugit de-acasă pentru câteva ore.
Am stat în parc, sub un pod, furioasă pe mama, până când am observat că unu’ se lăb*ia pe pod, uitându-se la mine. Atunci am vazut că plecasem în papuci de casă, într-o rochie urâtă şi scurtă, peste care am tras în grabă o geacă de blugi. I-am arătat degetul mijlociu la*agiului şi m-am pus iar pe bocit.
Se însera şi era un apus de pictat, şi mi se părea că iar nu se află unde trebuie un regizor şi-un cameraman, când eu eram aşa de naivă, ca o ceapă, sub un pod, plângând, iar în râu picura din când în când un strop de viaţă, din prelungirea mâinii animalului. Ireal moment.
Începeam să-mi dau seama că nu am avut un motiv serios să fug în papuci de casă de-acasă, că şcoala de şoferi, la care mă înscrisese mama fără să ştiu şi fără să vreau, nu era cel mai rău lucru de mi se putea întâmpla, încât să stau ca proasta sub un pod şi să fiu pretext de la*ă.
Mă buşea râsul, când nu-mi venea să vomit. După o vreme mă hotărâsem să ridic iar privirea şi să-l aplaud pe cretin, dar din fericire, dispăruse.
M-am ridicat şi am luat-o la fugă spre casă cu papucii în mână, ca pe uliţele satului, de sărea colbul în urma mea. M-am oprit aproape de blocul meu, dar când am văzut că era completă echipa de babe „radio şanţ”, am sărit elegant gardul spre curtea şcolii şi m-am aşezat, fără să ştiu, nu departe de o movilă de rahat.
Acolo am realizat că mă înfuriasem pe propria neputinţă şi din frică. Nu îmi doream să învăţ să conduc pentru că mi-era teamă că nu voi fi o şoferiţă bună. Pentru că în mintea mea eram un pericol public şi-mi imaginam că mie îmi vor sări în faţă oameni, câini, copii, că voi încurca pedalele, că nu voi aprecia distanţele, că nu voi putea depăşi maşinile niciodată, că nu voi şti să semnalizez, şi nici să urmăresc semnele de circulaţie. Tot felul de scenarii apocaliptice, cu mine la volan, toate din mândrie. Nu mi-aş fi permis să dau greş, să constat că nu pot.
După ce mi-am recunoscut frica şi neputinţa, am început să simt mirosul de rahat. M-am ridicat de-acolo şi m-am dus direct acasă, unde mama mă aştepta plânsă şi speriată. I-am cerut iertare, dar ea mă înţelesese şi mă iertase din clipa în care am ieşit pe uşă.
A doua zi de dimineaţă, după prima şedinţă de şofat, am constatat că îmi place şi că voi putea face asta, ca în finalul tuturor orelor de condus instructorul să-mi zică: „conduci mai bine decât orice băiat de l-am avut la şcoala”.
Îmi venea să-i spun că are repere mărunte, pentru că nu a cunoscut-o pe mama la volan, dar m-am mulţumit să accelerez pentru încă o tură prin oraş.
Am stat în parc, sub un pod, furioasă pe mama, până când am observat că unu’ se lăb*ia pe pod, uitându-se la mine. Atunci am vazut că plecasem în papuci de casă, într-o rochie urâtă şi scurtă, peste care am tras în grabă o geacă de blugi. I-am arătat degetul mijlociu la*agiului şi m-am pus iar pe bocit.
Se însera şi era un apus de pictat, şi mi se părea că iar nu se află unde trebuie un regizor şi-un cameraman, când eu eram aşa de naivă, ca o ceapă, sub un pod, plângând, iar în râu picura din când în când un strop de viaţă, din prelungirea mâinii animalului. Ireal moment.
Începeam să-mi dau seama că nu am avut un motiv serios să fug în papuci de casă de-acasă, că şcoala de şoferi, la care mă înscrisese mama fără să ştiu şi fără să vreau, nu era cel mai rău lucru de mi se putea întâmpla, încât să stau ca proasta sub un pod şi să fiu pretext de la*ă.
Mă buşea râsul, când nu-mi venea să vomit. După o vreme mă hotărâsem să ridic iar privirea şi să-l aplaud pe cretin, dar din fericire, dispăruse.
M-am ridicat şi am luat-o la fugă spre casă cu papucii în mână, ca pe uliţele satului, de sărea colbul în urma mea. M-am oprit aproape de blocul meu, dar când am văzut că era completă echipa de babe „radio şanţ”, am sărit elegant gardul spre curtea şcolii şi m-am aşezat, fără să ştiu, nu departe de o movilă de rahat.
Acolo am realizat că mă înfuriasem pe propria neputinţă şi din frică. Nu îmi doream să învăţ să conduc pentru că mi-era teamă că nu voi fi o şoferiţă bună. Pentru că în mintea mea eram un pericol public şi-mi imaginam că mie îmi vor sări în faţă oameni, câini, copii, că voi încurca pedalele, că nu voi aprecia distanţele, că nu voi putea depăşi maşinile niciodată, că nu voi şti să semnalizez, şi nici să urmăresc semnele de circulaţie. Tot felul de scenarii apocaliptice, cu mine la volan, toate din mândrie. Nu mi-aş fi permis să dau greş, să constat că nu pot.
După ce mi-am recunoscut frica şi neputinţa, am început să simt mirosul de rahat. M-am ridicat de-acolo şi m-am dus direct acasă, unde mama mă aştepta plânsă şi speriată. I-am cerut iertare, dar ea mă înţelesese şi mă iertase din clipa în care am ieşit pe uşă.
A doua zi de dimineaţă, după prima şedinţă de şofat, am constatat că îmi place şi că voi putea face asta, ca în finalul tuturor orelor de condus instructorul să-mi zică: „conduci mai bine decât orice băiat de l-am avut la şcoala”.
Îmi venea să-i spun că are repere mărunte, pentru că nu a cunoscut-o pe mama la volan, dar m-am mulţumit să accelerez pentru încă o tură prin oraş.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu